I`m a happy dreamer… I belive in love ♥

Cu un an în urmă, cam pe la această oră, aveam să ajung acasă de la examenul de retorică. Cam peste o oră aveai să mă suni insistent. Ca să ieșim. Cam peste un an, adică azi, aveam să-ți mulțumesc. Sincer și din toată inima. Inima dăruită ție.

Tot cam cu un an în urmă, aveam să te aștept 15 minute în Scuarul Teatrului de Operă și Balet. Și tot cam un an întreg ți-am întors-o înapoi, întârziind de fiecare dată când am avut ocazia.(în afară de cazul când am pierdut avionul :D).

Azi, pe 20 decembrie 2012, vreau să-ți spun că te iubesc. (lucru pe care l-am făcut și pe 28 mai :D). Te iubesc cum nu am crezut că voi mai putea vreodată. Așa cum nici nu știam că pot să iubesc. Și tot azi vreu să-ți spun că-ți sunt recunoscătoare că exiști.

Chiar dacă alegând să te iubesc pe tine am pierdut multe, îți spun azi că nu îmi pare rău. Tu mi-au pus tot ce ai avut în palmă și s-a meritat!

Ceea ce urmează nu va reda exact ceea ce am în minte și inimă, dar totuși țin să-ți MULȚUMESC pentru fiecare din aceste momente și pentru cele care nu pot fi făcute publice 😀 😀 😀

 

Ei bun, așa a început o iarnă. Iarna noastră.

 

Apoi a urmat primăvara. Primăvara în care toată lumea era a noastră. Primăvara în care tu ai devenit Brain, iar eu Pinkie 😀

Vara…ahhh, vara. În această vară mi-ai îndeplinit cea mai depărtată dorință: Parisul. Și multe, multe bonusuri.

Și o toamnă. Una în care ne-am promis unul altuia. O toamnă și noi.

     În tot acest an, printre flori, momente speciale, iubire, declarații, am educat două suflete.

(tu aici nu intri, aruncatul șosetelor prin casă și lumina aprinsă în baie e ceva genetic, fără cale de educare:D)

Felicitări și… te iubesc!

 

Frumoasa călătorie a urșilor panda

Pe o veche străduță din sectorul Centru al capitalei, cu frigul până și în gânduri, mă îndrept spre Casa Naționalităților pentru a asista la unul din evenimentele culturale ale acestei săptămâni. ”Frumoasa călătorie a urșilor panda  povestită de un  saxophonist care avea o iubită la Frankfurt„ este pieasa de teatru pe care am hotărât să v-o aduc în vizor azi. O piesă scrisă de marele dramaturg Matei Vișniec și montată pe scena moldovenească. Un subiect aparent confuz, fără noimă, dar care abordează cel mai complicat domeniu din viața noastră de zi cu zi: dragostea. O dragoste pe note grave de saxofon și amor. Atingeri, nebunie, pasiune și folie- toate într-o piesă de teatru jucată de doi actori: Daniela Burlaca- Gologan și Nicu Țurcanu. „Este vorba despre lucrarea mea de master și, știind că Daniela s-a lansat în reigie, plus la asta e și fondatoarea Teatrului Geneza-Art, am apelat la ea.

Povestea celor doi pleacă de la o întâmplare firească: un el ce se trezește dimineața alături de o ea necunoscută, fără să își amintească cum au ajuns până aici. O situație mai mult sau mai puțin bizară, dar pe cât se poate de naturală.

Ceea ce schimbă șirul evenimentelor și ii dă o notă de mister piesei este situația insolită în care este pus bărbatul: pentru a o cunoaste mai bine, femeia îi pune la dispoziție nu mai mult și nu mai pușin de nouă nopți de amor. D-nul Renescu, adică protagonistul, acceptă instant propunerea pe care ea, femeia al cărei nume nici măcar nu îl cunoaște, i-o face.

„    – De câte nopți ai avea nevoie pentru a mă cunoaște?

–          …. de 8?

–          8? Opt e aproape o viață.  Bine, am să revin de nouă ori. Și atât!”

Această simplă întâmplare, simplificată și mai tare prin jocul dezinvolt al actorilor, lipsit de orice patetism, traduce o situație de viață pe cât de comună, pe atât de complicată: avântarea într-o relatie amoroasă fără a ști mare lucru despre partener.

Unde poate duce un astfel de angajament? Oriunde. Sau nicăieri, în neant, așa cum este și cazul îndrăgostiților din „Frumoasa calatorie a ursilor panda…”. Căci dupa cele 9 nopți inițiatice, dragostea dintre saxofonist și iubita sa se dematerializează complet, prin despărțirea lor de trup și unirea într-un singur glas.

”    – Poate am devenit inseparabili?

–          Avem deacum un singur glas.

–          Nu ne mai poatem atinge, pentru că nimeni nu-și poate atinge propriul său simț tactil.”

Ca un joc de copii, spectacolul oferă emoții duse la extaz. Mai mult, decorul simplist dus până la extrem: un pat, o cadă și o masă, servește publicului o doză de iubire purtată în afara lumii existente. Un joc de cuvinte ce spune mai mult decât s-ar înțelege la o simplă ascultare și râsete. Râsete ce însoțesc piesa, dar și auditoriul.

Delir este cuvântul ce descrie întreaga piesă. O bucurie fără margini și o abandonare de sine, care depășește orice așteptare, orice idee cinică  sau neconcepută despre dragoste. Dorința de a dispărea în iubire ia proporții absolute și dă o notă de încordare relaxantă pe care o oferă urșii panda. (când dansează)

Luminile, imaginea, coregrafia și coloana sonoră îmi dă o senzație de asfixsie- una în sensul bun. Responsabili de această senzație se fac Olga Marcovici, Roman Burlaca și, respectiv, Dumitru Tanmoșan. Totodată, ea al piesei, Daniela Burlaca- Gologan, este responsabilă nu dor de jocul impecabil, ci și de regie și scenografie.
La final am sa remarc și publicul moldovean și, am să-l clasific ca fiind, în astă seară, format din oameni de valoare, însetați de cultură, educat și poate unul defel timid.

Într-o ultimă secundă de noiembrie

Monumentele încremenite îmi ghidează pașii. O alee ce își trăiește toamnele clasice. Priviri rătăcite printe frunzele ce demult s-au descompus și o adiere de aer ștrengar care-mi pătrunde oasele măcinate de frig. Fac un pas și încă unul și îl grăbesc. Toată Aleea Clasicilor mă privește de parcă m-ar ruga fiecare dintre marii ce stau de strajă culturii românești să îi încălzesc cu câte-o vorbă. Să le alin singurătatea și să le întorc gloria de altă dată. Și noiembrie le mai răpește din căldură.

Un tablou gri, pustiu și persistent. Mă văd condamnată spre a supraviețui ultimei luni din toamnă. O ultimă bancă din parc mă cheamă spre ea. Și ea tânjește după căldură.

Și totuși..este ceva în toamna aceasta.

Acest noiembrie e un  prilej de inspirație, un timp pentru reverie poetică în care mă las pătrunsă de imaginație. Chiar și pâna la lacrimi. Transform o emoție cât de mică, în vers. Sau în cantec. Sau în tablou. Sau în orice altă modalitate de exprimare de creație.

Și totuși.. simt gust de negru, de părăsit și de speranță, de vis și iubire.

în așteptare de ea.

Într-o casă pustie în care doar degetele înghețate mai par reale trăiesc eu. O casă pe care am obișnuit să o numesc „ a mea”. A mea pentru că aici sunt eu. EU. E atât de mult să pot să fiu eu. Să-mi permit să fiu eu . Liberă de restul lumii și de prejudecățile ei. De voile și nevoile unei lumi mai nebune decât sunt eu. Doar o melodie ce-mi pătrunde fiecare amintire și îmi trezește o mulțime de simțuri, de vorbe pe care nu am cui să i le rostesc. Deci… scriu în singurătatea unei nopți din ultimă instanță- cea de toamnă. Câteva acorduri de chitară și surpriză…iar cad simțind cum interiorul unei ființe mici vibrează în note cunoscute geniului ce tăinuie în ea.

 E bună singurătatea. Și la gust și la atingere. Dar nu și la chip. În fine, o lacrimă ce se usucă cu o rapiditate uimitoare. Poate nu-și are locul. Poate și l-a câștigat cu bună voință. Poate e pur(ă) și simplu(/ă). Un alb chinuitor și un yougurt neterminat. Nu-mi mai place căpșuna. A devenit amară. Ca și tot ce dă năvală în mintea mea.

O nemulțumire creată nu de ceea ce poate fi, ci ,mai degrabă, de ceea ce nu pot să înțeleg. E de rău sau poate e de bine. Tot ce vreau să simt e doar zăpada ce-mi alintă degetele. Pe ea o aștept. Pe ea.

În suflet și timp…

O ușoară boare de vânt și iubire amestecată cu un gust dulce a unei perioade înfloritoare în ale relației. Asta e ceea ce am simțit azi. Cuprinsă mai mult de un zâmbet „al tău” – zic al tău pentru că a devenit unul obișnuit, cunoscut și, mai ales, adorat și de asta i-am și pus un nume; unul fără pic de fantezie, dar plin de dragoste pentru tine – și de atingeri mai mult decât posesive, am hoinărit și azi prin viața-mi.

O dimineață pe cât se poate de trezitoare, cu un soare fricos și un cer griuleț. Acolo, pe undeva, rătăcită, era și privirea ta somnoroasă. Un sărut vișiniu – pentru că roșu e culoarea pasiunii, presupun că vișiniul e pasiune amplificată  😀 – și o voce însoțită de un ton grav al nefolosirii acesteia pe parcursul nopții: „Bună dimineața, iubito!”. După așa dimineață ziua nici nu putea să-și permită să fie altfel decât potrivită. Poate te întrebi de ce potrivită (sau poate nu, eu oricum am să-ți scriu)? Potrivită pentru a mă îndrăgosti într-un mod bizar de galant de același tu, mereu nou.

Să îndrăznesc să cer mai mult fără a purta frica unei fericiri mai ample pe care nu aș putea să o suport sufletește? Că, la urma urmei, unde mai încape atâta fericire într-un suflet de om muritor cu vise infinite?

O zi de toamnă veșnică. Una obișnuită pentru întreg  universul, dar nu și pentru universul meu. O zi plină de tine, de mirosul tău, de pașii tăi, de planurile și dorințele noastre. Una în care inima mea a exaltat ca o dementă. O strângere de mână și o vorbă printre altele, o iubire pe fon de toamnă sălbatică. Aici suntem noi. Plasați în acest timp, în acest loc și memorați.

Când ne-am schimbat

Prinde-mă în vis și coasă-mă cu fir de aur.

Leagă-mă de viața-ți. Și-atunci promit să fiu a ta fără stupoare.

Firavă și unică, așa cum te-am deprins.

Iubește-mă cum n-ai mai iubit pe nimeni pe pământ.

Și iartă-mă de toate ce ți-am făcut.

Să ne simțim cum n-a mai fost vreodată.

Și totuși, iubirea să nu piară.

Irezistibil ia-mă și poatră-mă-n extreme așa cum numai tu o știi.

Sărută-mă chiar și în miez de noapte, important e să o vrei.

Să prindem stele-n palme, să le ascundem în nisip.

Lumea să ne pară doar a noastră până o vom dețin-n întregime.

Să fim iubiți nu doar de alții, ci de sufletul nostru închegat.

Uitați să fim în universul nostru mare, iubirea să ne-o purtăm în altă parte.

Și azi, când dragostea parcă moare…. să vii și să mă prinzi cu fir de aur.

Sufletul care veșnic neagă

     

      Sunt stări în care nu te regăsești. Sunt momente în care te cauți. Sunt prieteni vechi care se reîntorc în viața ta și sunt cei care pleacă. Nu-i rețin. E doar o alegere în care inima nu are dreptul de a vota. Sunt clipe în care ești aproape de realizări și vrei să găsești un ram de care să te apuci și să te ții. Din toate puterile.

Sunt minute în care respirația îți părăsește corpul ca materie fizică din simplul fapt că nu… nu mai poți. Și mai apoi, te trezești lângă un povârniș al stării tale de a fi. Și cedezi. Cazi în abisul a cărui soartă îți aparține numai ție. Un abis în care îți sunt predestinate gânduri chinuitoare. Și aici apari tu, în prim-plan. Tu!

Ei bun, toate acestea nu sunt despre mine…. și nu mulți vor înțelege.

Trăiește. Respiră. Creează. Partea a II-a

Sună alarma la ora obișnuită. Încă era noapte afară și hotărî să nu aprindă lumina în casă. Se trezi stângaci. Coborî din pat mai mult adormită decât trează. Se împiedică în cablul de la telefon și se lovi cu umărul de colțul ușii mereu deschisă pe jumătate. Înjură de câteva ori, atâtea cât să se trezească la viața de zi cu zi. Imediat o pătrunse întrebarea femeiască: „Cu ce să se îmbrace azi?”.

Când ieși din baie avea deja o idee despre cum ar trebui să arate azi. Prin întunericul ce-i domina casa își făcu drum o rază pală de soare menită s-o înveselească măcar un pic. Era demult decând nu mai zâmbea sincer și nici nu se mai temea că, într-o zi, aceasta ar putea deveni un lucru definitoriu. Dar acea rază… ea reuși totuși să-i fure un colț de buză ridicat. Și, dintr-odată, și-a dat seama că era liberă. Era supusă sentimentului acesta.

În sfârșit era gata să iasă din casă. Demult nu mai ieși la o oră atât de timpurie. Observă străzile unui oraș demult uitat. Acum i se părea diferit. Parcă mai învechit și mai ruginiu.

Trecuseră deja două ore de când se trezise și încă nu-și aduse aminte de el. Și nici nu-l visase parcă.

Trăiește. Respiră. Creează.

Se ridică în picioare, un pic mai nesigură decât de obicei, și începe să-și etaleze gândurile. Vocea tremurândă o dă de gol- de parcă nici nu ea ar vorbi.  Abandonează gândul și ia loc. Poate nu a fost chiar atât de neînchegat răspunsul. Și totuși simțea că ar fi putut da mai mult.

Azi nu se simțea la locul ei. Ceea ce  o făcea să cadă în alte dimensiuni astăzi o domina. În totalitate. Simțurile o lăsau în voia întâmplării pe alocuri și nu mai judeca. Îi era străină orice atingere sau vorbă. Și acum, pe acest scaun din dreptul băncii din urmă, îl vedea pe el. Semăna mai mult cu o fantomă, cu o amintire drăpănată, ștearsă de vreme și de chinuri. Totuși, el nu era o fantomă. Era EL. Și azi ea îi dedicase lui toate gândurile.

Liniște. În auditoriu și în capul ei. Au pustiit-o gândurile. Dintr-o dată se simți la locul ei. Era iar goală de orice sentiment. Privată de omenesc. Doar scârțâitul ușii vechi, neschimbată de zeci de ani și deschisă de mii de destine, o aduse în lumea comună. Îi tresări inima, iar ochii involuntar se direcționase spre ușă. O reținere ușoară de aer și….dezamăgire. Nu era el. Nu era el de 32 de zile. De atâtea ori și-a reținut respirația și tot de atâtea lacrimile. Parcă nu-i mai bântuia ființa, dar totuși făcea parte din ea. El o crease, iar acum era doar o fantomă.

Să vezi și…să nu-ți vină să crezi!

Într-un stil cu preponderență sovietică și cu tentative șterse de integrare a modernității, Grădina Botanică din orașul meu iubit e….. puțin spus: FRUMOASĂ! Și nu mi-a trebuit mult ca să-mi dau seama de asta: colegii de grupă, care între timp mi-au devenit și buni prieteni, o idee și un coordonator de nota 10 cu … steluță 😀

O natură neatinsă, o lume ce trăiește un ciclu al ei de viață, o veșnică frumusețe ce tânjește după vizitatori. Și nici frigul care ne pișca de urechi nu ne-a schimbat impresiile pe care le-am cultivat de la un fir de iarbă până la bolovani enormi de piatră.

Mica străduță care ne-a întâmpinat la marile porți ruginite ne-a și îndrumat pe tot parcursul excursiei de creație. Cam veche și crăpată, străduța nu a ezitat să ne arate ce și cum pe la ea pe-acasă. Arbori din diferite locuri ale mapamondului, specii de flori și arbuști, dar și urme ale chioșcurilor de lemn din perioada URSS de pe marginea lacului au fost mai mult decât suficiente pentru a ne încălzi sufletul și spiritul jurnalistic.

Plimbarea colectivă însoțită de buna dispoziție a trezit eternurile gânduri ale existenței noastre. Să vezi cum galbenul strident, roșul tomnatic și maroniul soratic știrbește din viața verdelui de vară. Să nu poți schimba absolut nimic. Să știi că sunt lucruri în lume care nu sunt subordonate puterii omului. Dar acesta e farmecul toamnei- anotimp iubit-urât de mine!