Arhive etichetă | iubire

Eu (încă)cred

Fiecare dintre noi, oricât de diferiți putem fi, la urma urmei avem nevoie de unele și aceleași lucruri. De lucruri aparent atât de simple precum un zâmbet, o îmbrățișare, o încurajare, de cineva care pur și simplu să fie alături.

Eu cred în iubire. Și cred în acele cupluri care petrec întreaga zi în a se lua peste picior, în a se tachina permanent, în a râde unul de neajunsurile altuia. În cuplurile care râd pînă când durerea obrajilor este insuportabilă, în cuplurile care se ceartă, urlă și se blestemă, care promit că se duc și nu se mai întorc, dar care seara, se culcă unul lângă altul, se cuprind și se sărută de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Cred în iubirea acelor cupluri care, pe zi ce trece, devin tot mai puternice.

Eu cred în prietenie. Cred în acele relații în care toți se implică în aceeași măsură, în care „ a face un bine” e mereu răsplătit fără a fi nevoie de a cere. În prietenia necondiționată, care nu cere absolut nimic. Doar existență. Cred în prieteniile în care trădările nu-și au loc nici măcar în gând, nu tocmai în fapte. În care adevărul este o dovadă supremă a respectului, iar dezamăgirea este ceva efemer. De altfel, sunt conștientă că nu poți să fugi de persoanele care te dezamăgesc. În schimb, pot alege cine va avea posibilitatea de a mă dezamăgi și cine nu.

Eu cred în curaj. Cred în persoanele care au curajul de a spune o vorbă în față, fără a trișa, în persoanele care au curajul să se apropie și să confirme sau să infirme un zvon. Cred în curajul celor care vor să creadă în alte persoane, nu doar în cele care pretind a fi prieteni. Cred în cei care au curajul de a lăsa persoane în urmă doar pentru că aspiră la mult mai mult și ceilalți nu-i permit să zboare.

Eu cred în independență. Ba mai mult, cred că doar cei care nu posedă propria verticalitate își doresc unire cu un popor cu nimic mai bun decât noi doar pentru că o istorie ne-a unit cândva- cândva. Cred în independență, pentru că m-am născut în ea. Putredă, neconsolidată, postsovietică, dar îndependență. Și cred în cei care doresc, mai presus de orice, să fie independenți- independenți de politică, de societate asupritoare, de sentimente negative și de persoane care nu au niciun rol în viața lor.

Eu cred în mine, la urma urmei. Cred în ceea ce pot face și fac. Cred în binele pe care îl fac și îl păstrez pentru mine. Cred în ceea ce mi-am propus și cred că voi realiza, mai ales, pentru că nu strig în gura mare că sunt mai bună decât alții.

Pentru că la urma urmei, toți avem nevoie de aceleași lucruri. Eu am nevoie de un surâs și o încurajare. De surâsul tău și de încurajarea ta.

I`m a happy dreamer… I belive in love ♥

Cu un an în urmă, cam pe la această oră, aveam să ajung acasă de la examenul de retorică. Cam peste o oră aveai să mă suni insistent. Ca să ieșim. Cam peste un an, adică azi, aveam să-ți mulțumesc. Sincer și din toată inima. Inima dăruită ție.

Tot cam cu un an în urmă, aveam să te aștept 15 minute în Scuarul Teatrului de Operă și Balet. Și tot cam un an întreg ți-am întors-o înapoi, întârziind de fiecare dată când am avut ocazia.(în afară de cazul când am pierdut avionul :D).

Azi, pe 20 decembrie 2012, vreau să-ți spun că te iubesc. (lucru pe care l-am făcut și pe 28 mai :D). Te iubesc cum nu am crezut că voi mai putea vreodată. Așa cum nici nu știam că pot să iubesc. Și tot azi vreu să-ți spun că-ți sunt recunoscătoare că exiști.

Chiar dacă alegând să te iubesc pe tine am pierdut multe, îți spun azi că nu îmi pare rău. Tu mi-au pus tot ce ai avut în palmă și s-a meritat!

Ceea ce urmează nu va reda exact ceea ce am în minte și inimă, dar totuși țin să-ți MULȚUMESC pentru fiecare din aceste momente și pentru cele care nu pot fi făcute publice 😀 😀 😀

 

Ei bun, așa a început o iarnă. Iarna noastră.

iarna

 

Apoi a urmat primăvara. Primăvara în care toată lumea era a noastră. Primăvara în care tu ai devenit Brain, iar eu Pinkie 😀

primavara

Vara…ahhh, vara. În această vară mi-ai îndeplinit cea mai depărtată dorință: Parisul. Și multe, multe bonusuri.

vara

Și o toamnă. Una în care ne-am promis unul altuia. O toamnă și noi.

toamna

     În tot acest an, printre flori, momente speciale, iubire, declarații, am educat două suflete.

(tu aici nu intri, aruncatul șosetelor prin casă și lumina aprinsă în baie e ceva genetic, fără cale de educare:D)

aida=zuzu

Felicitări și… te iubesc!

 

„Iosif și amanta sa”

Și trădările se țin lanț. Și amorurile sunt imposibile. Și dorința domină. Și sufletul rămâne pur. Și el e Iosif. Și el e om. Unul, ce-i drept, deosebit.

Și familia te doboară. Nu te vrea. Și te duce spre pierzanie. Propriul tată îți ruinează viața. Îți i-a anii din ea. Zece.

Și dorința de a ajuta. Bunătatea te plimbă între extreme.

Trupescul e devorator. Și refuzul e inacceptabil. Crează obsesie și se confundă cu iubirea.

Și ispita. Ah, ispita. Te poartă pe unde are chef, apoi te aruncă pe unde cade. Și nu îi pasă. Defel.

Și sexul. Și puterea. Pot distruge pe oricine.

Și un îndepărtat Egip Antic. O etichetă te ruinează. Cel ce are greutate socială are și dreptate.

Și iubirea. Ea rămâne. Suferă și stă ascunsă undeva prin vaze sparse și carne de hienă.

Și cântarul. Câtă semnificație are cântarul. Cât adevăr îți spune. „Eu am 46, tu 64…Ideal”.

Nisipul. Doar nisipul e stătător. Nisipul te însoțește. Te obligă să te descalți de orice prejudiciu.

Și curtea Faraonului. Loc spre care toți aspiră. Toți tânjesc și se vând pentru palat.

Și muzica. Pătrunzătoare. Dezgolită cu forța. Impusă cu naivitate. Generează fiori. Fiori de admirație.

Iar în final rămâne Moses. Cel care despre viață știe. „De parcă nu toți trăim pe același pământ”.

Păcat. Mare păcat că mă vor înțelege doar cei care au văzut această piesă și cei care simt teatrul.

De ce eu și tu am devenit noi

Poate ceea ce urmează să citiți nu e întocmai ceea ce aș dori să spun, fiind că pentru o asemenea descriere a stării de beatitudine, feerie, extaz, euforie nu există cuvinte. Există doar trăiri în adîncul sufletului, momente mute, priviri amorezate și o mulțime de …de… de toate ce pot fi trăite cu intensitate și candoare. Și totuși, de ce eu și tu am devenit noi?

–          pentru că suntem mistuiți de ideea de a cuceri lumea;

–          pentru că spulberăm standarde;

–          pentru că deși ne adorăm peste măsură, nu ne-am spus niciodată ”te iubesc”;

–          pentru că ținîndu-ne de mînă suntem mai puternici;

–          pentru că am puteam să ne privim veșnic;

–          pentru că eu, în brațele tale, mă simt perfectă;

–          pentru că ne rătăcim în noi și uităm să ne găsim;

–          pentru că vrem să simțim;

–          pentru că ne-am cunoscut;

–          pentru că nu mai știm niciodată cînd trebuie să tacem;

–          pentru că nu ne temem să fim noi înșine;

–          pentru că gîndim la fel chiar dacă nu recunoaștem;

–          pentru că am învățat să ne dăruim unul altuia;

–          pentru că mereu avem ceva să ne spunem;

–          pentru că nu ne pasă de ceea ce gîndesc alții;

–          pentru că rîdem sincer de defectele noastre;

–          pentru că avem o piesă toată-toată pentru noi;

–          pentru că suntem egali;

–          pentru că pierdem timpul în doi;

–          pentru că atunci cînd stărnutăm nu ne spunem uzualul ”sănătate”;

–          pentru că nu ne mai plictisim;

–          pentru că aș fi putut scrie încă multe-multe ”pentru că”, doar că ție îți este somn și nu mai ai răbdare să vezi ce scriu aici 😀