O ușoară boare de vânt și iubire amestecată cu un gust dulce a unei perioade înfloritoare în ale relației. Asta e ceea ce am simțit azi. Cuprinsă mai mult de un zâmbet „al tău” – zic al tău pentru că a devenit unul obișnuit, cunoscut și, mai ales, adorat și de asta i-am și pus un nume; unul fără pic de fantezie, dar plin de dragoste pentru tine – și de atingeri mai mult decât posesive, am hoinărit și azi prin viața-mi.
O dimineață pe cât se poate de trezitoare, cu un soare fricos și un cer griuleț. Acolo, pe undeva, rătăcită, era și privirea ta somnoroasă. Un sărut vișiniu – pentru că roșu e culoarea pasiunii, presupun că vișiniul e pasiune amplificată 😀 – și o voce însoțită de un ton grav al nefolosirii acesteia pe parcursul nopții: „Bună dimineața, iubito!”. După așa dimineață ziua nici nu putea să-și permită să fie altfel decât potrivită. Poate te întrebi de ce potrivită (sau poate nu, eu oricum am să-ți scriu)? Potrivită pentru a mă îndrăgosti într-un mod bizar de galant de același tu, mereu nou.
Să îndrăznesc să cer mai mult fără a purta frica unei fericiri mai ample pe care nu aș putea să o suport sufletește? Că, la urma urmei, unde mai încape atâta fericire într-un suflet de om muritor cu vise infinite?
O zi de toamnă veșnică. Una obișnuită pentru întreg universul, dar nu și pentru universul meu. O zi plină de tine, de mirosul tău, de pașii tăi, de planurile și dorințele noastre. Una în care inima mea a exaltat ca o dementă. O strângere de mână și o vorbă printre altele, o iubire pe fon de toamnă sălbatică. Aici suntem noi. Plasați în acest timp, în acest loc și memorați.
Blogul Danielei 