Cât de mult aș vrea….

Cât de mult aș vrea să fiu înconjurată de persoane EDUCATE!

Care au fost învățate să salute, să zică un bună ziua clar și frumos, nu abia scos din gură de parcă ți-ar face o favoare că te-a salutat.

Care știu să mulțumească indiferent de situație, care pur și simplu să mulțumească, chiar și atunci când cred că poate nu este cazul.

Care știu că persoanelor mai mari li se adresează respectivul „dumneavoastră” pentru că, la sigur, au realizat ceva în viață și merită.

Care oferă locul unei persoane în vârstă sau unei femei însărcinate sau unei domnișoare și să nu să se prefacă că se uită pe geam sau… doarme.

Care îți deschis ușa din simplul motiv că afară e soare și tu ești domnișoară și iarba e verde. Simplu motiv.

Persoane care vorbesc doar atunci când au CE spune și nu deschid gura doar pentru plăcerea de a gusta aerul.

Care nu vorbesc tare în public și care nu se mândresc că, la vârsta de 13 ani, au un vocabular agresiv și poluant.

Care știu să-ți adreseze un „mă scuzați” la momentul potrivit, în situașia potrivită.

Care au fost învățate că ceea CE ai în cap chiar contează în lumea asta și că o carte citită nu îți alterează creierul.

Persoane care au fost educate în așa mod încât fericirea să fie definitorie pentru personalitatea lor.

Care au fost învățate că respectul față de seamănul lui este cel mai frumos lucru pe care poți să-l oferi.

Care știu să iubească oamenii pentru ceea ce sunt și nu pentru ceea ce pot obține de la ei.

Cât de mult aș vrea să fiu înconjurată de persoane ce știu ce înseamnă ceea ce astăzi pierde din valoare- EDUCAȚIA!

Mărțișorul etnografic

Într-o după-amiază încă friguroasă, mă îndrept spre primăvară. Mai exact, spre atelierul de confecționare a mărțișoarelor tradiționale pe care Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală îl organizează până pe 22 februarie.

Cu toate că iarna încă își impune regulele ei, în incinta muzeului se simte un altfel de aer. Stand-urile cu mărțișoare deja făurite transformă sala nr. 5 într-un colț înflorit de primăvară. La măsuța de lemn văd trei doamne care confecționează cu ardoare mărțișoare de orice fel. Materia primă, oferită de către Ministerul Culturii, trece prin mâinile dibace ale femeilor pentru a se transforma în ceea ce urmează să formeze o expoziție cu circa 2000 de exemplare de mărțișoare. Meșterul popular, Eleonora Voloșciuc- Anghelenici, care este și învățătoare la Liceul Teoretic „I. L. Caragiale” în orașul Orhei, îmi mărturisește că niciodată nu se repetă în creație: „Nu repet niciodată unul și același model de mărțișor, mă strădui să fie cât mai variate”.

Nu pot să nu observ pănușele care se găsesc pe măsuța de creație. Aceste pănușe, trecute prin mâina mesteriței, devin elemente ce îmbogățesc mărțișoarele. Aflu că aceste mărțișoare sunt comerciale și că prețul variază. „ Cele confecționate în întregime manual costă mai mult. Prețurile pornesc de la 15 lei și se măresc în dependență de mărimea și complexitatea mărțișorului”, îmi spune Eleonora Voloșciuc- Anghelenici.

Pentru al 10-lea an consecutiv, acest atelier oferă posibilitatea copiilor, dar și adolescenților, posibilitatea de a afla cum se meșterește un mărțișor tradițional, precum și de a vedea cum, din mâinile proprii, ia naștere un simbol al primăverii care urmează să fie dăruit pe 1 martie în semn de prietenie, respect și dragoste.

Întâlnirea cu absolvenții sau reuniune de familie!

Împreună am crescut timp de 4 ani. Unii ar spune că sunt puțini. Ei bine, chiar sunt! Să crești cu oameni diferiți ce au nevoi diferite, cu problemele diferite, cu case și destine diferite, și să realizez într-o bună zi că, de fapt, am crescut laolaltă. Noi eram împreună de luni până vineri. Noi devenisem, de fapt, o familie.
Împreună le-am făcut pe toate și vina tot împreună ne-am asumat-o. Noi ne-am creat reciproc și ne-am educat și ne-am îndrumat. Noi, peste noapte, am devenit 12 D, și asta nu e doar o denumire de clasă. Asta înseamnă enorm pentru fiecare din noi. Pentru mine, e una din cele mai memorabile perioade din viață.
Împreună am chiulit de la ore, dar nu de dragul chiulitului, ci de dragul de a petrece timpul între noi. Căci poate eram prea egoiști ca să-l împărțim cu alții. Împreună am trecut prin importante birouri ale instituției de învățămât pentru a fi mustrați pentru îndrăzneala de a fi uniți, de a fi NOI.

Împreună am râs, am creat grupuri la matematică, am utilizat eprubete în scopul aniversării anilor, am băut cafea la ore, am absentat intenționat doar pentru a fi fotografiați de directoare, am pierdut inelul, am adorat perechi, am creat prietenii. Împreună am crescut.
Împreună am rămas și acum. Chiar dacă ne vedem mai rar și nu împărțim momente ce altădată nu trebuiau nici să fie rostite. Chiar dacă acum fiecare am luat-o pe acel drum propriu al destinului, noi am rămas 12 D. Noi ne întâlnim laolaltă, ca pe vremuri, o dată pe an. Și pentru dățile astea vă mulțumesc: sunt de neuitat sau, în cazul meu, de neamintit 😀
Și printre toate, printre tot ce am trecut și vom mai trece, noi vom rămâne aceiași copii „ de groaaaaaaază”, cu aceleași priviri pierdute pe la lecțiile de matematică (când unica mea salvarea era Dorin), cu aceleași zâmbete până dincolo de urechi în vestiar (pe care ni l-a confiscat conducerea comunistă :D), cu aceleași glume care au devenit istorice și definitorii. Și printre toate, principalul va rămâne faptul că afară e „-2” și noi „avem carne”!

Acru de dimineață

Și pentru că nu avea obiceiul să adoarmă cu fața spre fereastră, nu simți cum soarele se strecurase printre norii grei ai nopții. Era un soare palid și sfios, dar totuși izbea cu putere în fereastră parcă vroia să pătrundă cu forța în cameră, în pat, în gânduri. Poate a și pătruns, pentru că se trezi încet, alene și scoase un geamăt. Era prea devreme. Prea devreme pentru a-și îmbrăca propria-i personalitate și a ieși în lume. Mai tânjea după o clipă de somn, de somn dulce de dimineață. Ah, cât însemna pentru ea o clipă de plăcere. Făcu un efort, deschise ochii și-l văzu. Palid, gălbui, șters parcă cu buretele, dar dornic de izbândă. Îl privi mai bine. I se păru că soarele își arăta colții parcă învingător că a trezit-o și acum, și ea, ca toți ceilalți oameni, deschise ochii. Își aruncase privirea către ceas. Arăta ora 3 și 15. Nu înțelegea. Abia peste câteva secunde îi venise gândul că ceasul se oprise. Se oprise la o oră atât de târzie și tânjî după ea. Presupuse că e devreme încă și spera că mai are o mică șansă de a ațipi la loc și de a cădea pradă visului de noapte iarnatică.

Îi era atât de cunoscut sentimentul frustrării de dimineață cu toate că-l întâlnea de fiecare dată. Gândi că demult nu se mai trezise pe la amiază sau chiar spre seară. Nu simțise demult plăcerea unui somn împlinit. Își aduse aminte că de copilă nu-i plăcea să doarmă mult. Plângea de fiecare dată cât era trimisă la culcare și adormea plângând. Apoi dimineața se treazea în grabă, nu cumva să piardă răsăritul soarelui. Apoi ridica toată casă în picioare, era târziu, era 6 dimineața. Abia acum înțelegea de ce părinții ei dormeau până mai târziu- și ei tânjeau după somn, iar ea le semănă întru totul acum.

Se simți istovită, de parcă nici nu închisese vreun ochi de vreme multă. O durere plăpândă îi încercui ochii, îi clătină câteva clipe și ațipi la loc. Se dăduse pradă visului. Se făcea că era iar copilă și nu avea nicio grijă….