Cărţile îşi au destinul lor!

Astăzi intru în bibliotecă cu ochii închiși. Mă bazez pe alte simțuri mai bine dezvoltate și pornesc spre o provocare. Pășesc încet să nu dau cumva de vreun prag bine făcut și mă oprește un miros de cerneală ce se plimba de mână cu niște foi mai vechi, mai prăfuite. Parcă îmi șoptesc câte ceva, dar nu înțeleg și realizez că auzul meu e cam dărăpănat de vuietul orășenesc, dar nu mă dau bătută. Aud niște pași grăbiți, seamănă cu un copil care fuge. Simt cum mă apucă de mână și începe să mă ghideze. Nu mă pot abține și mă râd pe sub musteți, dar  nu-i pot dezvălui secretul meu. Risc să-mi trădez aventura. Mă lasă în dreptul unui raft de cărți atât de vechi încât pot să simt mirosul prafului, îmi spune grăbit că o cheamă pe mama și mă lasă. Nu-l pot vedea la față, dar e un copil bun la suflet. Se apropie bibliotecara răsuflând cu greu, cu un pas domol și mă întreabă cu ce poate să-mi fie de folos. Întreb dacă au cărți pentru nevăzători și îmi răspunde că s-au pierdut vreo doua pe undeva. Simt cum se îndepărtează și rămân singură-singurică cu secretul meu. Nu deschid ochii chiar dacă rămân singură. Întind mâna spre nicăieri și dau de o construcție ciudată pe care o asociez cu un dulap unde sunt închise sute de aventuri. Parcă mă cheamă să le deschid, macăr cineva în ultimii ani. Ajung la sfârșitul raftului de care mă țin și mă lovesc de ceea ce pare să fie o masă. Achipui un scaun și mă așez. Ating precaut masa relativ neconsumată. Miroase a nou, cărțile încă nu ți-au lăsat amprenta pe ea.

După vreo oră realizez că bibliotecara a și utat de mine sau poate nu are timp, poate sunt prea mulți cititori astăzi la bibliotecă. Trag cu coada ochiului prin sală. Nimic. Nu-l văd decât pe copilul ce m-a condus și încă trei tineri cu niște cărți în față, dintre care unul dormea pe o enciclopedie. O priveliște atât de urâtă încât hotărăsc să inchid ochiul și să mă prefac că sala e plină de doritori de a cunoaște, de a se îmbogăți spiritual. Ies în cea mai mare grabă pe care o poate avea cel ce nu vede și las în urma mea doar praf. Praful de pe cărți.

Motive pot fi o sumedenie

Demult valorile au fost înlocuite cu scopuri. Se dă valoare lucrurilor fără valoare și nu se mai promovează sufletul și mintea. Mai mult, acestea din urmă au devenit un lux pe care nu oricine și-l poate permite. Tinerii sunt educați spre a obține un loc de muncă cât mai bine plătit, iar cultivarea spirituală este o opțiune. Dorința interioară de cunoaștere persistă doar în tinerii de „modă veche”, cărora nu le este rușine să țină în mână o carte.

Praful pe cărțile de pe rafturi este, defapt, praful care se depune pe societate. Un fel de strat al ignoranței, al inculturii. Și cel mai grav este că banul educă, iar pentru ce să mai citești când livrescul nu-ți aduce niciun ban în buzunar? Întrebarea  „De ce să citesc cărţi?” nu mi se pare gravă, ci mai degrabă definitorie pentru un sistem cretin, care, cică, formează oameni, adică naşte tineri incompetenți.

În societea noastră există un motiv pe care toți, până și eu, îl invocăm- timpul. Că nu ne ajunge niciodată timp de nimic. Ei și atunci când pe rețelele de socializare suntem mereu on-line, când mergem în transportul public în drum spre casa sau servici sau când, pur și simplu, stăm la o cafea. De ce acest timp nu poat fi utilizat cu folos? Că se poate bine-merci de citit o carte în transport.

     Tot ce se citește astăzi, se face din obligație. Se crede că cititul nu mai oferă plăcerea de altă dată. Ori suntem impuși de sistemul de învățământ ori nu citim deloc. Hai să dăm vina pe sistem, mai bine, că așa e la noi, sistemul e vinovat de orice. Și că nu se mai citește din plăcere tot sistemul e vinovat.

Cândva copiii se jucau în nisip, acum joacă FIFA sau Counter-Strike pe calculator, și nu numai copiii. Nimeni nu se mai caută pe sine în protagonistul unui roman. Nimeni nu mai caută să-și îmbogățească spiritul. Se pierde adevăratul rol al cărții: cel de educare. Se pierde cartea ca noțiune. A dărui timpul lecturilor, a acorda atenţie cărţilor, a investi timp în artă, în creaţie, pare să fie privit cu rezervă de către mulţi că, iarăși, timpul costă bani.

Tânărul de azi preferă distracția fără să știe că cartea este una din cele mai bune distracții, care, na, nu-ți aduce poate niciun ban, dar oferă tot ce se poate lua mai bun din ea: experiență, cultură, cunoștințe. Doar fă cunoștință cu ea căci cartea înseamnă informaţie, iar informaţia însemnă putere.

Nu demult am văzut un tânăr orb. Citea pe o bancă din parcul central. Doar degetele îl ghidau spre o altă lume, cea a livrescului. Aventurile, emoțiile, dezamăgirile pe care le-a expus pe foaie scriitorul, toate se citeau pe fața acelui tânăr. Mai este lume ce citește…

Poftă de teatru

Invitată astăzi la teatru am hotărât să nu refuz, mai ales că la acest teatru încă nu m-au purtat picioarele. O piesă despre care nu știam mai nimic: „Consumatorul de onoruri”.  Pășesc spre o clădire veche, cu un singur etaj, neîngrijită și las în urma mea o lume reală.

Mă întâmpină o anticameră în care domină secolul XVII. Roșul strident al canapelelor în antiteză cu ușile mari, vopsite și revopsite, constrânse să nu mai respire, mă captivează mai puțin. Într-un colț de anticameră observ un chip de bronz, trist și aplecat spre nicăieri. E Luceafărul. E Eminescu. În dreapta lui se deschide o ușă predestinată să mă conducă spre o sală mică. Cobor cele trei trepte și un miros de scenă mă învăluie. Caut rândul 4, locul 12 și nu reușesc nici să mă acomodez că se apropie o doamnă cu niște broșuri și mă întreabă: „Doriți să cumpărați o broșură? Costă 5 lei.” Îi răspund că nu și mă gândesc că ar trebui să le repartizeze gratis, dar abandonez imediat gândul. Rămân să savurez decorul sălii. Ceva între sovietic și aristocratic. Redă un aer de cenzură și socialism.

Ușile se inchid, se face totul beznă și se descoperă o scenă bătătorită de generații de actori și de munca lor. Mă las pradă lui, celui din fotoliu, „Consumatorului de onoruri”. Mai târziu aveam să observ lipsa de cultură a unor tineri siliți, parcă, să vină la spectacol, dar acum, în fața scenei, rămân dezgolită de orice simț.  O liniște mortuară. O lumină opacă. O atmosferă teatrală cu o puternică amprentă sovietică.

În cele din urmă constat că sunt prezentă, de fapt, la un eveniment: Deschiderea celei de-a 52-a stagiune teatrală. Aplauze, emoții și lacrimi- toate rămân între pereții acestei săli. Toate le vor simți cei care vor veni.

Iubindu-te..

Întinsă pe spate, mă uit la tine. Îmi zâmbești. Cât ești de adorabil. Zâmbetul îți evidențiază ridurile de expresii de lângă ochi. Ochii pe care îi iubesc. Mă privești și tu și realizez a mia oară cât de fericită sunt. Că te am pe tine. Că ne avem pe noi. Mă întrebi cine sunt. Zâmbesc și îți răspund pe cât se poate de sincer: Daniela Beșliu, alias „Jomir”. Un schimb de priviri. De parcă nici nu ai așteptat alt răspuns. Și totuși, undeva acolo, dincolo de scrutarea ta fără de vină, încă te mai întrebi cine sunt eu.

Să stau în brațele tale- e atât de firesc. Mă cuprinzi atât de strâns, parcă cu frică să nu fug. Mâna-ți stângă o plimbi pe mina mea topită de imaginea ta. Și fără să știi, în gând, o spun, ca și de mii de alte ori până acum: te iubesc!

Îmi întind ușor gâtul, atât cât să-ți ajung nasul, să-l sărut subtil și să mă cufund în ale mele gânduri. Și iar mă privești. De ai ști că mă pierd de fiecare dată când mă privești cu privirea-ți amorezată. Mă iubești, sunt sigură.

Borta covrigului sau critică la adresa lingăilor

Printre mutre înăcrite,
Unde nu au loc cuvinte,
Unde toți stau ca-n morminte
Stau crăiese „fără minte”!

Vorbe, râsete și creți
Iese ele din context.
Observări și-amenințări
Ies ca focul de pe nări.

Pentru mai mulți ochi holbați
Parcă ar fi  handicapați.
Pentru cei care le știu,
Ele-aduc apa-n pustiu..

Foarte trist și fără rost,
Stau slugarnele în post.
Nu vorbesc și nici nu râd,
Stau cu profesoru-n gând.

Ca examenul să-l dea,
Pe o notă mare vrea.
Și de asta se bunghesc,
Căci mai mult nu își doresc.

Unul dacă se găsește
Și mai multe el vorbește
Toți se uită încruntat
„Doamne, cât de indignat!”

A fi prost sau mai deștept,
Peste toți viețile trec,
Și se trec și se consumă,
Lăsând numai fum în urmă.

 

 

 

Acolo unde trăiesc eu!

Eu urăsc stereotipurile. De orice fel. Mai ales cele care imi sunt impuse și care, într-un fel sau altul, sunt inevitabile. De ceva timp, stereotipul a devenit un alt doilea nume al societății noastre. Zero identitate, zero individualitate și tot atâta atitudine personală. Reproducere continuă de aceeași formă, un tiraj identic. Un gând rotund tăiat pătrat. O gloată. Și să încerci să spui sau să faci ceva cu ce gloata nu este obișnuită. Și nu doar pentru că gloata asta nu știe sau nu a auzit, ci pentru că nu ai voie să ieși din tipar: nu e voie și punctum.

O societate identică: aici trăiesc eu și mulți ca mine. Societatea în care trăiesc eu nu mai citește o carte bună, nu mai are propriile idei sau visuri, nu mai are inițiativă, iar de curaj… De curaj prefer să nu vorbesc. În societatea în care trăiesc eu nu ai voie să fii educat, nu ai voie să spui „mulțumesc, poftim, te rog”. Nu ai voie să fii amabil sau să ajuți la nevoie.

În societatea în care trăiesc eu, universitatea te îngloadă, te încarcă până când ori renunți la studii ori renunți la propriile vise pentru niște note. Cel mai jalnic este faptul că chiar vreu să fac o universitate, una bună, una de la noi din țară. Una care să mă formeze ca un viitor ajutor pentru patrie și nu una care să mă sperie, să-mi taie aripile, să-mi amâne planurile de viitor. Trist și inevitabil. La fel de inevitabil ca și umplerea-mi gândului cu …. chestii de orice fel și tip. Așa, să fie! Că cine știe, poate pe viitor!

P.S.: Care viitor? Cel de gloată.

Capitolul I. Partea I.

      Se uita de jur-împrejur de parcă s-ar fi temut ca cineva să o vadă. Urca scările jucăuș, cu grabă și trăgând cu coada ochiului la depărtarea dintre ea și pământ. Scara acea putredă, pe care o întrezărise cu câteva zile în urmă lângă tindă, acum îi era de ajutor. Deschise încet ușița mansardei și intră. Pentru câteva minute rămase acolo, lângă ușița prin care pătrundea viclean o rază de soare. A întors privirea și i-a spus: „Ieși de-aici, rază!”. Obiectele care o înconjurau erau vechi, prăfuite și uitate de zeci de ani acolo. Privirea ei căzu pe un desen destul de straniu dintr-o carte editată în 1952. O construcție tristă, fără culoare, dar impunătoare. Puținele cuvinte care descriau imaginea i s-au părut atât de lungi și complicate încât nu putea face nimic altceva decât să le citească:„Paris. Turnul Eiffel.”. Ochii ei mici se umplură de fascinație și în același moment, în mansarda buneilor, își promise că, într-o zi, se va afla acolo, în fața acelei clădiri.

Acum, aceeași fetiță de 5 ani îi stătea în față, cu aceeași privire fascinată, cu același gând, cu aceeași ardoare și satisfacție. Își privea visul cu ochii larg deschiși, fără să respire de teamă să nu-i scape nimic din ce vedea. Fetița din ea se impunea și acum, ca și în alte momente importante din viața ei. Se ivea de nicăieri, din amintiri pribegi, albite de timp, din dorințe date uitării. O umplea și nu îi mai permitea să gândească lucid. Fetița din ea o domina complet fără să-i ofere vreo șansă de revanșă. Îi domina gândul, sufletul și firea. De fapt, firea ei de femeie disparea în totalitate la apariția ei, de parcă fetița aceea, plină de vise și speranțe, nu a mai cunoscut alte dimensiuni. Iar ea, stând acolo, în fața unui vis realizat, nici nu se împotrivea. Se lăsa dominată de bunăvoie. Până la urmă, acea fetiță era ea- fără nicio  mască.