În suflet și timp…

O ușoară boare de vânt și iubire amestecată cu un gust dulce a unei perioade înfloritoare în ale relației. Asta e ceea ce am simțit azi. Cuprinsă mai mult de un zâmbet „al tău” – zic al tău pentru că a devenit unul obișnuit, cunoscut și, mai ales, adorat și de asta i-am și pus un nume; unul fără pic de fantezie, dar plin de dragoste pentru tine – și de atingeri mai mult decât posesive, am hoinărit și azi prin viața-mi.

O dimineață pe cât se poate de trezitoare, cu un soare fricos și un cer griuleț. Acolo, pe undeva, rătăcită, era și privirea ta somnoroasă. Un sărut vișiniu – pentru că roșu e culoarea pasiunii, presupun că vișiniul e pasiune amplificată  😀 – și o voce însoțită de un ton grav al nefolosirii acesteia pe parcursul nopții: „Bună dimineața, iubito!”. După așa dimineață ziua nici nu putea să-și permită să fie altfel decât potrivită. Poate te întrebi de ce potrivită (sau poate nu, eu oricum am să-ți scriu)? Potrivită pentru a mă îndrăgosti într-un mod bizar de galant de același tu, mereu nou.

Să îndrăznesc să cer mai mult fără a purta frica unei fericiri mai ample pe care nu aș putea să o suport sufletește? Că, la urma urmei, unde mai încape atâta fericire într-un suflet de om muritor cu vise infinite?

O zi de toamnă veșnică. Una obișnuită pentru întreg  universul, dar nu și pentru universul meu. O zi plină de tine, de mirosul tău, de pașii tăi, de planurile și dorințele noastre. Una în care inima mea a exaltat ca o dementă. O strângere de mână și o vorbă printre altele, o iubire pe fon de toamnă sălbatică. Aici suntem noi. Plasați în acest timp, în acest loc și memorați.

Capitolul I. Partea I.

      Se uita de jur-împrejur de parcă s-ar fi temut ca cineva să o vadă. Urca scările jucăuș, cu grabă și trăgând cu coada ochiului la depărtarea dintre ea și pământ. Scara acea putredă, pe care o întrezărise cu câteva zile în urmă lângă tindă, acum îi era de ajutor. Deschise încet ușița mansardei și intră. Pentru câteva minute rămase acolo, lângă ușița prin care pătrundea viclean o rază de soare. A întors privirea și i-a spus: „Ieși de-aici, rază!”. Obiectele care o înconjurau erau vechi, prăfuite și uitate de zeci de ani acolo. Privirea ei căzu pe un desen destul de straniu dintr-o carte editată în 1952. O construcție tristă, fără culoare, dar impunătoare. Puținele cuvinte care descriau imaginea i s-au părut atât de lungi și complicate încât nu putea face nimic altceva decât să le citească:„Paris. Turnul Eiffel.”. Ochii ei mici se umplură de fascinație și în același moment, în mansarda buneilor, își promise că, într-o zi, se va afla acolo, în fața acelei clădiri.

Acum, aceeași fetiță de 5 ani îi stătea în față, cu aceeași privire fascinată, cu același gând, cu aceeași ardoare și satisfacție. Își privea visul cu ochii larg deschiși, fără să respire de teamă să nu-i scape nimic din ce vedea. Fetița din ea se impunea și acum, ca și în alte momente importante din viața ei. Se ivea de nicăieri, din amintiri pribegi, albite de timp, din dorințe date uitării. O umplea și nu îi mai permitea să gândească lucid. Fetița din ea o domina complet fără să-i ofere vreo șansă de revanșă. Îi domina gândul, sufletul și firea. De fapt, firea ei de femeie disparea în totalitate la apariția ei, de parcă fetița aceea, plină de vise și speranțe, nu a mai cunoscut alte dimensiuni. Iar ea, stând acolo, în fața unui vis realizat, nici nu se împotrivea. Se lăsa dominată de bunăvoie. Până la urmă, acea fetiță era ea- fără nicio  mască.