Timpul ne-a apropiat. Ne-a adus sau, mai bine spus, ne-a aruncat pe-un val al nebuniei. Un val pe care încă mai plutim. Plutim intens. Plutim de atâta timp parcă, de ani îmi pare, de-o viață. Trăim. Pur, dureros, sfânt. Ne trăim povestea fără a atinge lumea din afara celei create de noi pentru noi.
Acasă a devenit ceva comun. Acasă este acolo unde ești tu și nu contează dacă e la tine, la mine sau.. iar la tine. Contează să fii, să exist lângă tine. Nu, nu sunt dependentă. Sunt doritoare de a te admira, de a te atinge, de a te săruta. Acasă e doar un spațiu pe care-l acaparezi instantaneu făcându-ți apariția în el. Acolo timpul nu mai rezistă tentației și ne părăsește, lăsându-ne unul altuia, lăsându-ne trăirii.
Visul ne păstrează. L-am adus la limită. Cel puțin pentru moment. Visul, hmm… pe el îl trăim în doi, doar eu și tu. Îl transformăm în combustibil, unul care ne mobilizează. Visăm pe-aceeași undă. Visăm frumos.
Cuvântul ne trădează. El nu-și are nici loc, nici timp potrivit. El se ivește și atât. Ne obligă să-l facem rege și cădem pradă lui pentru nopți la rând. Cuvântul surâde și își îndeplinește dorințele macabre. Strică farmecul.
Atingerea ne este proprie. Redă totul. Este superioară cuvântului, este inferioară momentului. Atingerea vorbește mai mult decât trădătorul de cuvânt. Ea mă poartă spre inima ta, acolo în odaia în care nu au intrat prea multe.
Iubirea ne-a prins. Ne-a pândit, ne-a ademenit, ne-a sechestrat și ne-a așezat față în față, pe două scaune, ne-a legat de ochi, mâini, picioare și râde cu gura până la urechi. Ne-a prins. Încet, pe sub fâșia de la ochi- o văd! Și fără teamă, trag aer în piept și îi spun: Iubire, bun venit!
P.S. Azi sunt șase luni! Felicitări nouă!
Blogul Danielei 