Iar, din nou, și poate pentru ultima dată

Sincer de tot îmi pare rău că ceea ce mă face să revin pe blog este din nou sistemul de învățământ din republica noastră. Mai exact, regulamentele (sau actele interne) ale instituțiilor de stat.

Ei bine, astăzi am aflat că nu mai poți face o licență în baza BAC-ului dacă ai una făcută deja. Sau, cu alte cuvinte, poți face o licență în baza diplomei de licență FĂRĂ a avea dreptul de a depune dosarul și pentru buget. Explicația pe care am primit-o promt a fost că „statul a plătit o dată pentru studiile tale, de ce să mai plătească iar?”!. Să fi plătit statul pentru studiile mele, dar iată cum se face că pentru prima licență statul nu a vrut să achite din buzunarul său și am intrat la contract. Am plătit 3 ani contractul meu la timp și am învățat.

Buuun..Și dacă vreau să-mi dezvolt arealul de cunoștințe, să profit de ceea ce-mi pune la dispoziție însăși Măria Sa – Statul, apoi trebuie să depun diploma nu de BAC, ci de licență și doar la contract (să fie clar că mă refer la universitățile de stat)! Înțeleg să fi învățat la buget, să fi cheltuit într-adevăr statul ceva din bugetul public(sau de unde se alocă fonduri pentru astfel de situații) și, acum, după ce am căpătat o profesie și ar trebui să fiu angajată în câmpul muncii, să am un salriu ce mi-ar permite să achit o a doua licență, să pot face a doua licență doar în bază de contract. Dar dacă am plătit contractul în prima istanță, în cea de-a doua nu ar fi logic să mi se permită să concurez pentru bursă oare?

Cred eu că un stat ce se vrea dezvoltat și primit în UE nu ar trebui să limiteze tânara generație în ale învățământului.

Dacă tot se cam apucă sus-pușii de reforme, ar trebui să revizuiască acest punct dintr-un oarecare regulament, nu de alta, dar vor face toți ca mine – vor depunde dosarul pentru o a doua licență la universități private unde condițiile și atitudinea sunt mult superioare celor de stat. Unde mai pui și existența programelor individuale dacă faci master pe lângă?

Licențiată cu un gust amar

Ei bine, licențiată. Acum că-mi stă sigur diploma în mână și nu mă mai poate amenința nimeni „să nu fac mofturi căci nu am încă diploma în mână”, pot să spun  scriu ceea ce gândesc.

Cu un gust amar am părăsit astăzi instituția care, cu trei ani în urmă, mă întâmpina amăgitor.

Astăzi, această instituție mi-a demonstrat încă o dată că sistemult de învățământ din RM este ineficient. Cunoștințele, aptitudinile, logica, caracterul nu au nicio valoare pe lângă mult râvnitele NOTE. Acestea din urmă transformă cu ușurință persoanele fără verticalitate în lingăi. Și unii devin atât de buni, încât ar trebui să li se ofere o diplomă separată pentru această îndeletnicire. Existența gloatei de cadre didactice iresponsabile de menirea profesiei de profesor dezamăgește. Enorm!

Astăzi am ieșit din universitate umilită. Umilită de scârboșenia de „serată” organizată contraplată de către administrația facultății. Sala extrem de spațioasă a fost atât de „la nivel”-ul contraplății, încât locul meu și a altor câteva zeci de absolvenți și părinți a fost în picioare. Discursurile ținute, care se auzeau doar din primul rând, au fost extraordinare. Cel puțin, tind să cred, pentru că oricum nu am auzit nimic.

Astăzi sunt liberă. Liberă de teza de licență, de așa-numitele examene de stat, de așa-numita administrație a facultății, de cenzură. Astăzi pot să spun ce gândesc fără să mi se spună că sunt nu știu cum needucată, pentru că să spui ce gândești în condițiile unui regim comunist-democtrat înseamnă să fii needucată.

Astăzi sunt eu. Astăzi pot să dorm noaptea. Astăzi sunt licențiată în științe ale comunicării. Astăzi(sau poimâne) cei 100 de lei pe care am fost obligați să-i plătim, pentru că, în caz contrar, „nu vom avea diplomă”, se vor transforma în puteofkă la mare.

Astăzi mulțumesc celor câțiva lectori-oameni pe care i-am întâlnit la facultate:

1. Anetta Gonța;
2. Arcadie Gherasim;
3. Sergiu Corlat;
4. Gheorghe Ciobanu;
5. Mariana Marcu;
6. Antonina Sârbu;
7. Tamara Berzoi.

Cât de mult aș vrea….

Cât de mult aș vrea să fiu înconjurată de persoane EDUCATE!

Care au fost învățate să salute, să zică un bună ziua clar și frumos, nu abia scos din gură de parcă ți-ar face o favoare că te-a salutat.

Care știu să mulțumească indiferent de situație, care pur și simplu să mulțumească, chiar și atunci când cred că poate nu este cazul.

Care știu că persoanelor mai mari li se adresează respectivul „dumneavoastră” pentru că, la sigur, au realizat ceva în viață și merită.

Care oferă locul unei persoane în vârstă sau unei femei însărcinate sau unei domnișoare și să nu să se prefacă că se uită pe geam sau… doarme.

Care îți deschis ușa din simplul motiv că afară e soare și tu ești domnișoară și iarba e verde. Simplu motiv.

Persoane care vorbesc doar atunci când au CE spune și nu deschid gura doar pentru plăcerea de a gusta aerul.

Care nu vorbesc tare în public și care nu se mândresc că, la vârsta de 13 ani, au un vocabular agresiv și poluant.

Care știu să-ți adreseze un „mă scuzați” la momentul potrivit, în situașia potrivită.

Care au fost învățate că ceea CE ai în cap chiar contează în lumea asta și că o carte citită nu îți alterează creierul.

Persoane care au fost educate în așa mod încât fericirea să fie definitorie pentru personalitatea lor.

Care au fost învățate că respectul față de seamănul lui este cel mai frumos lucru pe care poți să-l oferi.

Care știu să iubească oamenii pentru ceea ce sunt și nu pentru ceea ce pot obține de la ei.

Cât de mult aș vrea să fiu înconjurată de persoane ce știu ce înseamnă ceea ce astăzi pierde din valoare- EDUCAȚIA!

Frumoasa călătorie a urșilor panda

Pe o veche străduță din sectorul Centru al capitalei, cu frigul până și în gânduri, mă îndrept spre Casa Naționalităților pentru a asista la unul din evenimentele culturale ale acestei săptămâni. ”Frumoasa călătorie a urșilor panda  povestită de un  saxophonist care avea o iubită la Frankfurt„ este pieasa de teatru pe care am hotărât să v-o aduc în vizor azi. O piesă scrisă de marele dramaturg Matei Vișniec și montată pe scena moldovenească. Un subiect aparent confuz, fără noimă, dar care abordează cel mai complicat domeniu din viața noastră de zi cu zi: dragostea. O dragoste pe note grave de saxofon și amor. Atingeri, nebunie, pasiune și folie- toate într-o piesă de teatru jucată de doi actori: Daniela Burlaca- Gologan și Nicu Țurcanu. „Este vorba despre lucrarea mea de master și, știind că Daniela s-a lansat în reigie, plus la asta e și fondatoarea Teatrului Geneza-Art, am apelat la ea.

Povestea celor doi pleacă de la o întâmplare firească: un el ce se trezește dimineața alături de o ea necunoscută, fără să își amintească cum au ajuns până aici. O situație mai mult sau mai puțin bizară, dar pe cât se poate de naturală.

Ceea ce schimbă șirul evenimentelor și ii dă o notă de mister piesei este situația insolită în care este pus bărbatul: pentru a o cunoaste mai bine, femeia îi pune la dispoziție nu mai mult și nu mai pușin de nouă nopți de amor. D-nul Renescu, adică protagonistul, acceptă instant propunerea pe care ea, femeia al cărei nume nici măcar nu îl cunoaște, i-o face.

„    – De câte nopți ai avea nevoie pentru a mă cunoaște?

–          …. de 8?

–          8? Opt e aproape o viață.  Bine, am să revin de nouă ori. Și atât!”

Această simplă întâmplare, simplificată și mai tare prin jocul dezinvolt al actorilor, lipsit de orice patetism, traduce o situație de viață pe cât de comună, pe atât de complicată: avântarea într-o relatie amoroasă fără a ști mare lucru despre partener.

Unde poate duce un astfel de angajament? Oriunde. Sau nicăieri, în neant, așa cum este și cazul îndrăgostiților din „Frumoasa calatorie a ursilor panda…”. Căci dupa cele 9 nopți inițiatice, dragostea dintre saxofonist și iubita sa se dematerializează complet, prin despărțirea lor de trup și unirea într-un singur glas.

”    – Poate am devenit inseparabili?

–          Avem deacum un singur glas.

–          Nu ne mai poatem atinge, pentru că nimeni nu-și poate atinge propriul său simț tactil.”

Ca un joc de copii, spectacolul oferă emoții duse la extaz. Mai mult, decorul simplist dus până la extrem: un pat, o cadă și o masă, servește publicului o doză de iubire purtată în afara lumii existente. Un joc de cuvinte ce spune mai mult decât s-ar înțelege la o simplă ascultare și râsete. Râsete ce însoțesc piesa, dar și auditoriul.

Delir este cuvântul ce descrie întreaga piesă. O bucurie fără margini și o abandonare de sine, care depășește orice așteptare, orice idee cinică  sau neconcepută despre dragoste. Dorința de a dispărea în iubire ia proporții absolute și dă o notă de încordare relaxantă pe care o oferă urșii panda. (când dansează)

Luminile, imaginea, coregrafia și coloana sonoră îmi dă o senzație de asfixsie- una în sensul bun. Responsabili de această senzație se fac Olga Marcovici, Roman Burlaca și, respectiv, Dumitru Tanmoșan. Totodată, ea al piesei, Daniela Burlaca- Gologan, este responsabilă nu dor de jocul impecabil, ci și de regie și scenografie.
La final am sa remarc și publicul moldovean și, am să-l clasific ca fiind, în astă seară, format din oameni de valoare, însetați de cultură, educat și poate unul defel timid.

„Iosif și amanta sa”

Și trădările se țin lanț. Și amorurile sunt imposibile. Și dorința domină. Și sufletul rămâne pur. Și el e Iosif. Și el e om. Unul, ce-i drept, deosebit.

Și familia te doboară. Nu te vrea. Și te duce spre pierzanie. Propriul tată îți ruinează viața. Îți i-a anii din ea. Zece.

Și dorința de a ajuta. Bunătatea te plimbă între extreme.

Trupescul e devorator. Și refuzul e inacceptabil. Crează obsesie și se confundă cu iubirea.

Și ispita. Ah, ispita. Te poartă pe unde are chef, apoi te aruncă pe unde cade. Și nu îi pasă. Defel.

Și sexul. Și puterea. Pot distruge pe oricine.

Și un îndepărtat Egip Antic. O etichetă te ruinează. Cel ce are greutate socială are și dreptate.

Și iubirea. Ea rămâne. Suferă și stă ascunsă undeva prin vaze sparse și carne de hienă.

Și cântarul. Câtă semnificație are cântarul. Cât adevăr îți spune. „Eu am 46, tu 64…Ideal”.

Nisipul. Doar nisipul e stătător. Nisipul te însoțește. Te obligă să te descalți de orice prejudiciu.

Și curtea Faraonului. Loc spre care toți aspiră. Toți tânjesc și se vând pentru palat.

Și muzica. Pătrunzătoare. Dezgolită cu forța. Impusă cu naivitate. Generează fiori. Fiori de admirație.

Iar în final rămâne Moses. Cel care despre viață știe. „De parcă nu toți trăim pe același pământ”.

Păcat. Mare păcat că mă vor înțelege doar cei care au văzut această piesă și cei care simt teatrul.

Bună ziua și bine v-am găsit în lumea mea!

Îmi duc ușor mâna la nas. Nu-l simt. E bocnă, de altfel, ca și tot ce mă înconjoară în această dimineață. Grăbesc pasul pentru că iar am întârziat la întâlnirea programată și realizez că am facut un obicei din asta în ultimul timp. Nu e spre bine.  Și parcă nasul o să-mi cadă dacă nu găsesc un fir de aer cald.

Recunosc mai mult decât rușinată că nu știam unde se află filiala „Onisifor Ghibu” și că nu am mai intrat până acum în ea. Îmi zăresc colegii și răsuflu ușurată: invitatul s-a lăsat așteptat mai mult decât mine 😀 Schimb câteva cuvinte cu Cristina, pe care cred că am trezit-o astă dimineață telefonând-o, și mă întrerup brusc. Simt de parcă mă i-a un fior. He, e nasul meu ce prinde viață 😀

Intrăm în sala în care urma să ne întâlnim cu scriitorul Oleg Carp. Ne întâlnesc însă doar…. cărțile. Mă uit de jur-împrejur și trag aer în piept- aer de carte, aer din lumea mea. Așteptarea se face tot mai simțită și mă refugiez în alte gânduri. Achipui un iz de nou, de lemn presat și de rafturi grele. Îmi vine o idee mai puțin genială și mă apuc să număr câte cărți încap pe-un raft. Apoi îmi duc privirea spre tavanul căzător care, totuși, emană liniște.

Scriitorul nu mai vine. Nu poate. În fine, e om de creație. Iar în sală bântuie un regret, o dezamăgire, o indignare. Se schimbă aerul și parcă atitudinea. Se vorbește despre altceva că de vorbit este despre ce. Ascult atent o mică istorie, istoria bibliotecii care ne ospitează. Captivant, însă nu într-atât încât să descrețească unele frunți. Dar nu contează, sala oricum mi-e dragă.

Mă ridic de pe scaun și ies. Deschid ușa și în față-mi apare o altă lume a cărților, una mai mică. Pe aici am intrat, dar nu am observat-o, căci, na…Cum era să o observ dacă eram preocupată de nasul meu?

Cărţile îşi au destinul lor!

Astăzi intru în bibliotecă cu ochii închiși. Mă bazez pe alte simțuri mai bine dezvoltate și pornesc spre o provocare. Pășesc încet să nu dau cumva de vreun prag bine făcut și mă oprește un miros de cerneală ce se plimba de mână cu niște foi mai vechi, mai prăfuite. Parcă îmi șoptesc câte ceva, dar nu înțeleg și realizez că auzul meu e cam dărăpănat de vuietul orășenesc, dar nu mă dau bătută. Aud niște pași grăbiți, seamănă cu un copil care fuge. Simt cum mă apucă de mână și începe să mă ghideze. Nu mă pot abține și mă râd pe sub musteți, dar  nu-i pot dezvălui secretul meu. Risc să-mi trădez aventura. Mă lasă în dreptul unui raft de cărți atât de vechi încât pot să simt mirosul prafului, îmi spune grăbit că o cheamă pe mama și mă lasă. Nu-l pot vedea la față, dar e un copil bun la suflet. Se apropie bibliotecara răsuflând cu greu, cu un pas domol și mă întreabă cu ce poate să-mi fie de folos. Întreb dacă au cărți pentru nevăzători și îmi răspunde că s-au pierdut vreo doua pe undeva. Simt cum se îndepărtează și rămân singură-singurică cu secretul meu. Nu deschid ochii chiar dacă rămân singură. Întind mâna spre nicăieri și dau de o construcție ciudată pe care o asociez cu un dulap unde sunt închise sute de aventuri. Parcă mă cheamă să le deschid, macăr cineva în ultimii ani. Ajung la sfârșitul raftului de care mă țin și mă lovesc de ceea ce pare să fie o masă. Achipui un scaun și mă așez. Ating precaut masa relativ neconsumată. Miroase a nou, cărțile încă nu ți-au lăsat amprenta pe ea.

După vreo oră realizez că bibliotecara a și utat de mine sau poate nu are timp, poate sunt prea mulți cititori astăzi la bibliotecă. Trag cu coada ochiului prin sală. Nimic. Nu-l văd decât pe copilul ce m-a condus și încă trei tineri cu niște cărți în față, dintre care unul dormea pe o enciclopedie. O priveliște atât de urâtă încât hotărăsc să inchid ochiul și să mă prefac că sala e plină de doritori de a cunoaște, de a se îmbogăți spiritual. Ies în cea mai mare grabă pe care o poate avea cel ce nu vede și las în urma mea doar praf. Praful de pe cărți.

Poftă de teatru

Invitată astăzi la teatru am hotărât să nu refuz, mai ales că la acest teatru încă nu m-au purtat picioarele. O piesă despre care nu știam mai nimic: „Consumatorul de onoruri”.  Pășesc spre o clădire veche, cu un singur etaj, neîngrijită și las în urma mea o lume reală.

Mă întâmpină o anticameră în care domină secolul XVII. Roșul strident al canapelelor în antiteză cu ușile mari, vopsite și revopsite, constrânse să nu mai respire, mă captivează mai puțin. Într-un colț de anticameră observ un chip de bronz, trist și aplecat spre nicăieri. E Luceafărul. E Eminescu. În dreapta lui se deschide o ușă predestinată să mă conducă spre o sală mică. Cobor cele trei trepte și un miros de scenă mă învăluie. Caut rândul 4, locul 12 și nu reușesc nici să mă acomodez că se apropie o doamnă cu niște broșuri și mă întreabă: „Doriți să cumpărați o broșură? Costă 5 lei.” Îi răspund că nu și mă gândesc că ar trebui să le repartizeze gratis, dar abandonez imediat gândul. Rămân să savurez decorul sălii. Ceva între sovietic și aristocratic. Redă un aer de cenzură și socialism.

Ușile se inchid, se face totul beznă și se descoperă o scenă bătătorită de generații de actori și de munca lor. Mă las pradă lui, celui din fotoliu, „Consumatorului de onoruri”. Mai târziu aveam să observ lipsa de cultură a unor tineri siliți, parcă, să vină la spectacol, dar acum, în fața scenei, rămân dezgolită de orice simț.  O liniște mortuară. O lumină opacă. O atmosferă teatrală cu o puternică amprentă sovietică.

În cele din urmă constat că sunt prezentă, de fapt, la un eveniment: Deschiderea celei de-a 52-a stagiune teatrală. Aplauze, emoții și lacrimi- toate rămân între pereții acestei săli. Toate le vor simți cei care vor veni.

Acolo unde trăiesc eu!

Eu urăsc stereotipurile. De orice fel. Mai ales cele care imi sunt impuse și care, într-un fel sau altul, sunt inevitabile. De ceva timp, stereotipul a devenit un alt doilea nume al societății noastre. Zero identitate, zero individualitate și tot atâta atitudine personală. Reproducere continuă de aceeași formă, un tiraj identic. Un gând rotund tăiat pătrat. O gloată. Și să încerci să spui sau să faci ceva cu ce gloata nu este obișnuită. Și nu doar pentru că gloata asta nu știe sau nu a auzit, ci pentru că nu ai voie să ieși din tipar: nu e voie și punctum.

O societate identică: aici trăiesc eu și mulți ca mine. Societatea în care trăiesc eu nu mai citește o carte bună, nu mai are propriile idei sau visuri, nu mai are inițiativă, iar de curaj… De curaj prefer să nu vorbesc. În societatea în care trăiesc eu nu ai voie să fii educat, nu ai voie să spui „mulțumesc, poftim, te rog”. Nu ai voie să fii amabil sau să ajuți la nevoie.

În societatea în care trăiesc eu, universitatea te îngloadă, te încarcă până când ori renunți la studii ori renunți la propriile vise pentru niște note. Cel mai jalnic este faptul că chiar vreu să fac o universitate, una bună, una de la noi din țară. Una care să mă formeze ca un viitor ajutor pentru patrie și nu una care să mă sperie, să-mi taie aripile, să-mi amâne planurile de viitor. Trist și inevitabil. La fel de inevitabil ca și umplerea-mi gândului cu …. chestii de orice fel și tip. Așa, să fie! Că cine știe, poate pe viitor!

P.S.: Care viitor? Cel de gloată.

”Am alergie de la lână și oameni proști” (D. Jomir)

Nu fac vreo discriminare! De obicei nu cataloghez oamenii după proști sau deștepți, dar cazul de azi chiar m-a pus serios pe gânduri. Ați mai fost vreodată opriți de colaboratori ai MAI care nici nu știu cum să-ți explice pentru ce ai fost oprit? Cred că da. Poate nu ați fost voi la volan, dar în calitate de pasager sigur ați asistat la așa …. opriri! Ei bun, de oprit ca de oprit..Mă rog, pe de-o parte îi înțeleg- trebuie și ei ceva să mănînce. Dar culmea e că atunci cînd văd că mai știi câteva reguli, că în mizera ta viață ai mai citit un cod rutier sau un regulament al poliției rutiere, te mai și amenință că-ți iau puncte din permis!! Îți întocmește procesul ăla fără niciun martor și ți-l întinde. Și așteaptă insistent vreo 2 minute poate te răzgândești și-i dai omului de mâncare! Altă culme e că sunt și eu stundentă și nu lucrez și îi rog măcar pe ei să lucreze CALUMEA! Căci cât am stat eu așa pe o margine de drum, cât ăia se mai aninau și de plăcuța cu numărul de înmatriculare că mi-a căzut și mie zilele astea și l-am pus pe parbriz, zeci de mașini nu doar că treceau pe acolo, dar încă mai aveau obrazul să depășească transportul public pe linie continuă pe o singură bandă. A da.. m-au oprit pentru că am intrat pe un drum cu acces interzis, dar mi-au zis că am intrat pe drum unde are acces doar transportul public(că eu nu am învățat la școală că semnele astea două îs diferite și că semnele nu trebuie să stea undeva prin copaci și frumze multe)! Și poate nu sunt vinoveți bieții băiețandri de la PR că nu ei pun semne necorespunzătoare.

Revenind la culmi- culmea e că în fiecare an plătesc, când trec revizia tehnică a mașinii, o taxă de testare și de folosire a drumurilor. Întrebare? Care drumuri???  Trist e că nu sunt prima care se revoltă și nici nu voi fi ultima. Totuși am o rugăminte (care sigur se duce pe apa…. sâmbetei): Da-ți-le naibii un salariu demn de munca lor! (nu mă refer la diminuarea salariului că îs conștientă și eu că nu merită mult). Vina am recunoscut-o, procesul l-am luat, la universitate nu am ajuns.

P.S.: sper că pentru dreptul de a-mi exprima opinia nu mi se va întocmi vreun proces verbal!

P.S.S.: lâna era pentru efect stilistic, că alergie de la oameni proști chiar am!