Eu (încă)cred

Fiecare dintre noi, oricât de diferiți putem fi, la urma urmei avem nevoie de unele și aceleași lucruri. De lucruri aparent atât de simple precum un zâmbet, o îmbrățișare, o încurajare, de cineva care pur și simplu să fie alături.

Eu cred în iubire. Și cred în acele cupluri care petrec întreaga zi în a se lua peste picior, în a se tachina permanent, în a râde unul de neajunsurile altuia. În cuplurile care râd pînă când durerea obrajilor este insuportabilă, în cuplurile care se ceartă, urlă și se blestemă, care promit că se duc și nu se mai întorc, dar care seara, se culcă unul lângă altul, se cuprind și se sărută de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Cred în iubirea acelor cupluri care, pe zi ce trece, devin tot mai puternice.

Eu cred în prietenie. Cred în acele relații în care toți se implică în aceeași măsură, în care „ a face un bine” e mereu răsplătit fără a fi nevoie de a cere. În prietenia necondiționată, care nu cere absolut nimic. Doar existență. Cred în prieteniile în care trădările nu-și au loc nici măcar în gând, nu tocmai în fapte. În care adevărul este o dovadă supremă a respectului, iar dezamăgirea este ceva efemer. De altfel, sunt conștientă că nu poți să fugi de persoanele care te dezamăgesc. În schimb, pot alege cine va avea posibilitatea de a mă dezamăgi și cine nu.

Eu cred în curaj. Cred în persoanele care au curajul de a spune o vorbă în față, fără a trișa, în persoanele care au curajul să se apropie și să confirme sau să infirme un zvon. Cred în curajul celor care vor să creadă în alte persoane, nu doar în cele care pretind a fi prieteni. Cred în cei care au curajul de a lăsa persoane în urmă doar pentru că aspiră la mult mai mult și ceilalți nu-i permit să zboare.

Eu cred în independență. Ba mai mult, cred că doar cei care nu posedă propria verticalitate își doresc unire cu un popor cu nimic mai bun decât noi doar pentru că o istorie ne-a unit cândva- cândva. Cred în independență, pentru că m-am născut în ea. Putredă, neconsolidată, postsovietică, dar îndependență. Și cred în cei care doresc, mai presus de orice, să fie independenți- independenți de politică, de societate asupritoare, de sentimente negative și de persoane care nu au niciun rol în viața lor.

Eu cred în mine, la urma urmei. Cred în ceea ce pot face și fac. Cred în binele pe care îl fac și îl păstrez pentru mine. Cred în ceea ce mi-am propus și cred că voi realiza, mai ales, pentru că nu strig în gura mare că sunt mai bună decât alții.

Pentru că la urma urmei, toți avem nevoie de aceleași lucruri. Eu am nevoie de un surâs și o încurajare. De surâsul tău și de încurajarea ta.

Nevoia de a ieși din tine însuți

Se lăsase noaptea peste o primavară mai iernatică decât în alți ani. Fereastra se întunecase, de altfel ca și tot ce se putea vedea prin ea. Era mai frig sau poate ei i se părea. În ultimele zile era tot mai des nălucă și pierdută undeva. Tot dai des era victima unei detașări de corpul terestru. Călătorea pe o planetă a gândurilor intrate în putrefacție. Nu înțelegea prea multe, dar gândurile năvăleau făr să-și cânștigat permisiunea. Rămânea aceeași ea, dar ruptă în două, despărțită de propriai persoană, de ceea cu ce se obișnuise ani la rând. I se păru că trecuse o veșnicie și, totuși, starea aceasta nu o năvălise decât pentru câteva secunde fără importanță.

Reveni la gândul că îi era frig. Trebuia să se îmbrace poate mai gros, dar nu mai suporta kilogramele de stofă iernatică pe ea. Aștepa privăvara târzie. Atunci avea să se trezească, să-și simtă cu adevărat trupul, și gândul, și pasul. Se aștepta la o  reînviere, asemenea lui Hristos în care nici nu mai credea demult.

Hotărî să se întindă pe pat. Simți în el o evadare, o pusteitate de cuvinte, de aceleași gânduri. Se cufundă în nimic și găsi ușurare.  Mai târziu se regăsi printre vise intercalate de realitate și se plimbă între ele.  Se trezi ușor când el venise lângă. Era tânziu, cu siguranță. Poate era trecut de miezul nopții, poate mai târziu. Acum însă vremea nu avea nicio relevanță. El  îi aruncă un picior peste al ei, o cuprinse strâns și îi șopti cu glasul după care se topea: „Noapte bună!”

O părăsise orice simț. Era a lui, fără îndoială.

Amintirile unei nebune. Partea I.

În noaptea în care îi rămăsese pentru prima oară alături, ea îl privi îndelung. I se părea oarecum ciudat să împărțească universul nebuniei ei cu altcineva. Cu acel el care îi readuse speranța. Și totuși nu îl vedea clar, îl privea prin prisma unui . de vodkă, dar asta nu schimba nimic. Era mai mult adormită, dar totuși își plimba degetele pe perete, pe pernă, apoi pe spinarea lui atât de bărbătească. Și mirosul, ah mirosul ce-i amplifica beatitudinea anterioară.

Privirea-i colinda prin cameră- un spațiu închis, preponderent curat, dar totuși- bărbătesc. Simți o lipsă acută în acea cameră, în acea viață, în acea respirație. Simțea o lipsă de ea. În acea clipire obosită de greul nopții hotărî să fie a lui fără rezervă, fără obligații și fără reținere. Să fie ea- măcar o dată în viață. Își dădu masca jos și, asumându-și riscul, se dărui unui bărbat adormit.

Un gând tulbure și o respirație grea și insuportabilă. Mereu se simțea așa când rămânea în fața acelei copile- ea îi amintea orice. Ea era dușmanul ei și amica ei și mustrarea ei și tot- ea era ea însăși și nu avea cum să se despartă. Nu reușea să ridice privirea în tavan și, oricum, ce avea să vadă acolo? Făcu totuși un efort și se văzu. Văzu-se-se copilă. Văzu ceea ce evita de ani de zile și se simți acasă.

Își întorsese privirea spre el. Își dăsu seama că nu cunoaște nimic despre el, dar nu se sperie. I se dăruise și nu se grăbea să descopere nimic. Poate era nebună, deși nu o recunoscuse nicioadată nicicui și nici nu credea că o v-a face. Îi puse mâna pe torace și își privi degetele. Cât de grațioase păreau. Se simți femeie și îi plăcu, cu toate că nu se maturizase înde-ajuns. Era o poziție oarecum cunoscută, dar îi oferea ceva răscolitor- statornicie.

Se uită la ceas. Nu trecuseră decât 10 minute de când se uitase ultima dată. Era confuză. Nu mai reușea să asimileze realitatea. Căzu în vis și trăi în el. Până când el nu o trezi cu o fină atingere pe pielea-i.

I`m a happy dreamer… I belive in love ♥

Cu un an în urmă, cam pe la această oră, aveam să ajung acasă de la examenul de retorică. Cam peste o oră aveai să mă suni insistent. Ca să ieșim. Cam peste un an, adică azi, aveam să-ți mulțumesc. Sincer și din toată inima. Inima dăruită ție.

Tot cam cu un an în urmă, aveam să te aștept 15 minute în Scuarul Teatrului de Operă și Balet. Și tot cam un an întreg ți-am întors-o înapoi, întârziind de fiecare dată când am avut ocazia.(în afară de cazul când am pierdut avionul :D).

Azi, pe 20 decembrie 2012, vreau să-ți spun că te iubesc. (lucru pe care l-am făcut și pe 28 mai :D). Te iubesc cum nu am crezut că voi mai putea vreodată. Așa cum nici nu știam că pot să iubesc. Și tot azi vreu să-ți spun că-ți sunt recunoscătoare că exiști.

Chiar dacă alegând să te iubesc pe tine am pierdut multe, îți spun azi că nu îmi pare rău. Tu mi-au pus tot ce ai avut în palmă și s-a meritat!

Ceea ce urmează nu va reda exact ceea ce am în minte și inimă, dar totuși țin să-ți MULȚUMESC pentru fiecare din aceste momente și pentru cele care nu pot fi făcute publice 😀 😀 😀

 

Ei bun, așa a început o iarnă. Iarna noastră.

 

Apoi a urmat primăvara. Primăvara în care toată lumea era a noastră. Primăvara în care tu ai devenit Brain, iar eu Pinkie 😀

Vara…ahhh, vara. În această vară mi-ai îndeplinit cea mai depărtată dorință: Parisul. Și multe, multe bonusuri.

Și o toamnă. Una în care ne-am promis unul altuia. O toamnă și noi.

     În tot acest an, printre flori, momente speciale, iubire, declarații, am educat două suflete.

(tu aici nu intri, aruncatul șosetelor prin casă și lumina aprinsă în baie e ceva genetic, fără cale de educare:D)

Felicitări și… te iubesc!

 

În suflet și timp…

O ușoară boare de vânt și iubire amestecată cu un gust dulce a unei perioade înfloritoare în ale relației. Asta e ceea ce am simțit azi. Cuprinsă mai mult de un zâmbet „al tău” – zic al tău pentru că a devenit unul obișnuit, cunoscut și, mai ales, adorat și de asta i-am și pus un nume; unul fără pic de fantezie, dar plin de dragoste pentru tine – și de atingeri mai mult decât posesive, am hoinărit și azi prin viața-mi.

O dimineață pe cât se poate de trezitoare, cu un soare fricos și un cer griuleț. Acolo, pe undeva, rătăcită, era și privirea ta somnoroasă. Un sărut vișiniu – pentru că roșu e culoarea pasiunii, presupun că vișiniul e pasiune amplificată  😀 – și o voce însoțită de un ton grav al nefolosirii acesteia pe parcursul nopții: „Bună dimineața, iubito!”. După așa dimineață ziua nici nu putea să-și permită să fie altfel decât potrivită. Poate te întrebi de ce potrivită (sau poate nu, eu oricum am să-ți scriu)? Potrivită pentru a mă îndrăgosti într-un mod bizar de galant de același tu, mereu nou.

Să îndrăznesc să cer mai mult fără a purta frica unei fericiri mai ample pe care nu aș putea să o suport sufletește? Că, la urma urmei, unde mai încape atâta fericire într-un suflet de om muritor cu vise infinite?

O zi de toamnă veșnică. Una obișnuită pentru întreg  universul, dar nu și pentru universul meu. O zi plină de tine, de mirosul tău, de pașii tăi, de planurile și dorințele noastre. Una în care inima mea a exaltat ca o dementă. O strângere de mână și o vorbă printre altele, o iubire pe fon de toamnă sălbatică. Aici suntem noi. Plasați în acest timp, în acest loc și memorați.

Când ne-am schimbat

Prinde-mă în vis și coasă-mă cu fir de aur.

Leagă-mă de viața-ți. Și-atunci promit să fiu a ta fără stupoare.

Firavă și unică, așa cum te-am deprins.

Iubește-mă cum n-ai mai iubit pe nimeni pe pământ.

Și iartă-mă de toate ce ți-am făcut.

Să ne simțim cum n-a mai fost vreodată.

Și totuși, iubirea să nu piară.

Irezistibil ia-mă și poatră-mă-n extreme așa cum numai tu o știi.

Sărută-mă chiar și în miez de noapte, important e să o vrei.

Să prindem stele-n palme, să le ascundem în nisip.

Lumea să ne pară doar a noastră până o vom dețin-n întregime.

Să fim iubiți nu doar de alții, ci de sufletul nostru închegat.

Uitați să fim în universul nostru mare, iubirea să ne-o purtăm în altă parte.

Și azi, când dragostea parcă moare…. să vii și să mă prinzi cu fir de aur.

Iubindu-te..

Întinsă pe spate, mă uit la tine. Îmi zâmbești. Cât ești de adorabil. Zâmbetul îți evidențiază ridurile de expresii de lângă ochi. Ochii pe care îi iubesc. Mă privești și tu și realizez a mia oară cât de fericită sunt. Că te am pe tine. Că ne avem pe noi. Mă întrebi cine sunt. Zâmbesc și îți răspund pe cât se poate de sincer: Daniela Beșliu, alias „Jomir”. Un schimb de priviri. De parcă nici nu ai așteptat alt răspuns. Și totuși, undeva acolo, dincolo de scrutarea ta fără de vină, încă te mai întrebi cine sunt eu.

Să stau în brațele tale- e atât de firesc. Mă cuprinzi atât de strâns, parcă cu frică să nu fug. Mâna-ți stângă o plimbi pe mina mea topită de imaginea ta. Și fără să știi, în gând, o spun, ca și de mii de alte ori până acum: te iubesc!

Îmi întind ușor gâtul, atât cât să-ți ajung nasul, să-l sărut subtil și să mă cufund în ale mele gânduri. Și iar mă privești. De ai ști că mă pierd de fiecare dată când mă privești cu privirea-ți amorezată. Mă iubești, sunt sigură.

Iubire, bun venit!

Timpul ne-a apropiat. Ne-a adus sau, mai bine spus, ne-a aruncat pe-un val al nebuniei. Un val pe care încă mai plutim. Plutim intens. Plutim de atâta timp parcă, de ani îmi pare, de-o viață. Trăim. Pur, dureros, sfânt. Ne trăim povestea fără a atinge lumea din afara celei create de noi pentru noi.

Acasă a devenit ceva comun. Acasă este acolo unde ești tu și nu contează dacă e la tine, la mine sau.. iar la tine. Contează să fii, să exist lângă tine. Nu, nu sunt dependentă. Sunt doritoare de a te admira, de a te atinge, de a te săruta. Acasă e doar un spațiu pe care-l acaparezi instantaneu făcându-ți apariția în el. Acolo timpul nu mai rezistă tentației și ne părăsește, lăsându-ne unul altuia, lăsându-ne trăirii.

Visul ne păstrează. L-am adus la limită. Cel puțin pentru moment. Visul, hmm… pe el îl trăim în doi, doar eu și tu. Îl transformăm în combustibil, unul care ne mobilizează. Visăm pe-aceeași undă. Visăm frumos.

Cuvântul ne trădează. El nu-și are nici loc, nici timp potrivit. El se ivește și atât. Ne obligă să-l facem rege și cădem pradă lui pentru nopți la rând. Cuvântul surâde și își îndeplinește dorințele macabre. Strică farmecul.

Atingerea ne este proprie. Redă totul. Este superioară cuvântului, este inferioară momentului. Atingerea vorbește mai mult decât trădătorul de cuvânt. Ea mă poartă spre inima ta, acolo în odaia în care nu au intrat prea multe.

Iubirea ne-a prins. Ne-a pândit, ne-a ademenit, ne-a sechestrat și ne-a așezat față în față, pe două scaune, ne-a legat de ochi, mâini, picioare și râde cu gura până la urechi. Ne-a prins. Încet, pe sub fâșia de la ochi- o văd! Și fără teamă, trag aer în piept și îi spun: Iubire, bun venit!

P.S. Azi sunt șase luni! Felicitări nouă!

De ce eu și tu am devenit noi

Poate ceea ce urmează să citiți nu e întocmai ceea ce aș dori să spun, fiind că pentru o asemenea descriere a stării de beatitudine, feerie, extaz, euforie nu există cuvinte. Există doar trăiri în adîncul sufletului, momente mute, priviri amorezate și o mulțime de …de… de toate ce pot fi trăite cu intensitate și candoare. Și totuși, de ce eu și tu am devenit noi?

–          pentru că suntem mistuiți de ideea de a cuceri lumea;

–          pentru că spulberăm standarde;

–          pentru că deși ne adorăm peste măsură, nu ne-am spus niciodată ”te iubesc”;

–          pentru că ținîndu-ne de mînă suntem mai puternici;

–          pentru că am puteam să ne privim veșnic;

–          pentru că eu, în brațele tale, mă simt perfectă;

–          pentru că ne rătăcim în noi și uităm să ne găsim;

–          pentru că vrem să simțim;

–          pentru că ne-am cunoscut;

–          pentru că nu mai știm niciodată cînd trebuie să tacem;

–          pentru că nu ne temem să fim noi înșine;

–          pentru că gîndim la fel chiar dacă nu recunoaștem;

–          pentru că am învățat să ne dăruim unul altuia;

–          pentru că mereu avem ceva să ne spunem;

–          pentru că nu ne pasă de ceea ce gîndesc alții;

–          pentru că rîdem sincer de defectele noastre;

–          pentru că avem o piesă toată-toată pentru noi;

–          pentru că suntem egali;

–          pentru că pierdem timpul în doi;

–          pentru că atunci cînd stărnutăm nu ne spunem uzualul ”sănătate”;

–          pentru că nu ne mai plictisim;

–          pentru că aș fi putut scrie încă multe-multe ”pentru că”, doar că ție îți este somn și nu mai ai răbdare să vezi ce scriu aici 😀

”Niciodată nu voi înceta să mă uimesc cât de diferită poate fi o femeie, dar în același timp – atât de comună.” (D. Jomir)

Ea e comună și totuși deosebită..Se iubește și se urăște în același timp. Știe să mintă cinstit. Urăște florile de culoare albă și nu poate plînge niciodată cu adevărat. Aproape că nu doarme. Ea își petrecere ore în șir visînd și totuși e conștientă că trebuie să se trezească la realitate. Ea nu-i egoistă, trăiește cu iluzii, e prea naivă, iubește poveștile și mereu e cu zîmbetul pe buze, dar nu și cînd e singură..Îi place să vorbească necenzurat, să-și ceară scuze în miez de noapte.

Veselă pînă la neputință, iubește viața. Ea simte cînd vîntul de vară îi mîngîie buzele, ochii, picioarele desculțe. Ea îl poartă pe EL în gînd, cel care o va iubi cu adevărat. Ea e naivă, dar totuși deșteaptă. Ea e modestă, dar poate fi și vulgară.

Ea nu iartă trădarea, minciuna…și dacă hotărăște să plece, pleacă pentru totdeauna. Ea e înger cu cei pe care îi iubește. Ea e diferită, de la ea poți obține orice, dar nu mai mult decît meriți. Ea mereu a obținut ce și-a dorit. De ea se tem cei slabi. Ea știe să înebunească bărbații, dar nu va fi niciodată fericită cu ei. Mereu are pe cineva în telefon cu care ar putea, dar nu vrea.

Îi place să stea pe prevaz, cu fereastra deschisă, cu sticla într-o mînă și cu ochii spre cer.   Ea așteaptă să cadă o stea și știe că neapărat va fi iubită. Ea va fi pentru cineva cea mai mare bucurie, deoarece poate iubi… cu adevărat..din toată inima.

Ea e comună și totuși deosebită. Eu o cunosc, deoarece o văd în fiece zi..în oglindă.