Amintirile unei nebune. Partea I.

În noaptea în care îi rămăsese pentru prima oară alături, ea îl privi îndelung. I se părea oarecum ciudat să împărțească universul nebuniei ei cu altcineva. Cu acel el care îi readuse speranța. Și totuși nu îl vedea clar, îl privea prin prisma unui . de vodkă, dar asta nu schimba nimic. Era mai mult adormită, dar totuși își plimba degetele pe perete, pe pernă, apoi pe spinarea lui atât de bărbătească. Și mirosul, ah mirosul ce-i amplifica beatitudinea anterioară.

Privirea-i colinda prin cameră- un spațiu închis, preponderent curat, dar totuși- bărbătesc. Simți o lipsă acută în acea cameră, în acea viață, în acea respirație. Simțea o lipsă de ea. În acea clipire obosită de greul nopții hotărî să fie a lui fără rezervă, fără obligații și fără reținere. Să fie ea- măcar o dată în viață. Își dădu masca jos și, asumându-și riscul, se dărui unui bărbat adormit.

Un gând tulbure și o respirație grea și insuportabilă. Mereu se simțea așa când rămânea în fața acelei copile- ea îi amintea orice. Ea era dușmanul ei și amica ei și mustrarea ei și tot- ea era ea însăși și nu avea cum să se despartă. Nu reușea să ridice privirea în tavan și, oricum, ce avea să vadă acolo? Făcu totuși un efort și se văzu. Văzu-se-se copilă. Văzu ceea ce evita de ani de zile și se simți acasă.

Își întorsese privirea spre el. Își dăsu seama că nu cunoaște nimic despre el, dar nu se sperie. I se dăruise și nu se grăbea să descopere nimic. Poate era nebună, deși nu o recunoscuse nicioadată nicicui și nici nu credea că o v-a face. Îi puse mâna pe torace și își privi degetele. Cât de grațioase păreau. Se simți femeie și îi plăcu, cu toate că nu se maturizase înde-ajuns. Era o poziție oarecum cunoscută, dar îi oferea ceva răscolitor- statornicie.

Se uită la ceas. Nu trecuseră decât 10 minute de când se uitase ultima dată. Era confuză. Nu mai reușea să asimileze realitatea. Căzu în vis și trăi în el. Până când el nu o trezi cu o fină atingere pe pielea-i.

Trăiește. Respiră. Creează. Partea a II-a

Sună alarma la ora obișnuită. Încă era noapte afară și hotărî să nu aprindă lumina în casă. Se trezi stângaci. Coborî din pat mai mult adormită decât trează. Se împiedică în cablul de la telefon și se lovi cu umărul de colțul ușii mereu deschisă pe jumătate. Înjură de câteva ori, atâtea cât să se trezească la viața de zi cu zi. Imediat o pătrunse întrebarea femeiască: „Cu ce să se îmbrace azi?”.

Când ieși din baie avea deja o idee despre cum ar trebui să arate azi. Prin întunericul ce-i domina casa își făcu drum o rază pală de soare menită s-o înveselească măcar un pic. Era demult decând nu mai zâmbea sincer și nici nu se mai temea că, într-o zi, aceasta ar putea deveni un lucru definitoriu. Dar acea rază… ea reuși totuși să-i fure un colț de buză ridicat. Și, dintr-odată, și-a dat seama că era liberă. Era supusă sentimentului acesta.

În sfârșit era gata să iasă din casă. Demult nu mai ieși la o oră atât de timpurie. Observă străzile unui oraș demult uitat. Acum i se părea diferit. Parcă mai învechit și mai ruginiu.

Trecuseră deja două ore de când se trezise și încă nu-și aduse aminte de el. Și nici nu-l visase parcă.