Se lăsase noaptea peste o primavară mai iernatică decât în alți ani. Fereastra se întunecase, de altfel ca și tot ce se putea vedea prin ea. Era mai frig sau poate ei i se părea. În ultimele zile era tot mai des nălucă și pierdută undeva. Tot dai des era victima unei detașări de corpul terestru. Călătorea pe o planetă a gândurilor intrate în putrefacție. Nu înțelegea prea multe, dar gândurile năvăleau făr să-și cânștigat permisiunea. Rămânea aceeași ea, dar ruptă în două, despărțită de propriai persoană, de ceea cu ce se obișnuise ani la rând. I se păru că trecuse o veșnicie și, totuși, starea aceasta nu o năvălise decât pentru câteva secunde fără importanță.
Reveni la gândul că îi era frig. Trebuia să se îmbrace poate mai gros, dar nu mai suporta kilogramele de stofă iernatică pe ea. Aștepa privăvara târzie. Atunci avea să se trezească, să-și simtă cu adevărat trupul, și gândul, și pasul. Se aștepta la o reînviere, asemenea lui Hristos în care nici nu mai credea demult.
Hotărî să se întindă pe pat. Simți în el o evadare, o pusteitate de cuvinte, de aceleași gânduri. Se cufundă în nimic și găsi ușurare. Mai târziu se regăsi printre vise intercalate de realitate și se plimbă între ele. Se trezi ușor când el venise lângă. Era tânziu, cu siguranță. Poate era trecut de miezul nopții, poate mai târziu. Acum însă vremea nu avea nicio relevanță. El îi aruncă un picior peste al ei, o cuprinse strâns și îi șopti cu glasul după care se topea: „Noapte bună!”
O părăsise orice simț. Era a lui, fără îndoială.
Blogul Danielei 