Se ridică în picioare, un pic mai nesigură decât de obicei, și începe să-și etaleze gândurile. Vocea tremurândă o dă de gol- de parcă nici nu ea ar vorbi. Abandonează gândul și ia loc. Poate nu a fost chiar atât de neînchegat răspunsul. Și totuși simțea că ar fi putut da mai mult.
Azi nu se simțea la locul ei. Ceea ce o făcea să cadă în alte dimensiuni astăzi o domina. În totalitate. Simțurile o lăsau în voia întâmplării pe alocuri și nu mai judeca. Îi era străină orice atingere sau vorbă. Și acum, pe acest scaun din dreptul băncii din urmă, îl vedea pe el. Semăna mai mult cu o fantomă, cu o amintire drăpănată, ștearsă de vreme și de chinuri. Totuși, el nu era o fantomă. Era EL. Și azi ea îi dedicase lui toate gândurile.
Liniște. În auditoriu și în capul ei. Au pustiit-o gândurile. Dintr-o dată se simți la locul ei. Era iar goală de orice sentiment. Privată de omenesc. Doar scârțâitul ușii vechi, neschimbată de zeci de ani și deschisă de mii de destine, o aduse în lumea comună. Îi tresări inima, iar ochii involuntar se direcționase spre ușă. O reținere ușoară de aer și….dezamăgire. Nu era el. Nu era el de 32 de zile. De atâtea ori și-a reținut respirația și tot de atâtea lacrimile. Parcă nu-i mai bântuia ființa, dar totuși făcea parte din ea. El o crease, iar acum era doar o fantomă.
Blogul Danielei 