Sună alarma la ora obișnuită. Încă era noapte afară și hotărî să nu aprindă lumina în casă. Se trezi stângaci. Coborî din pat mai mult adormită decât trează. Se împiedică în cablul de la telefon și se lovi cu umărul de colțul ușii mereu deschisă pe jumătate. Înjură de câteva ori, atâtea cât să se trezească la viața de zi cu zi. Imediat o pătrunse întrebarea femeiască: „Cu ce să se îmbrace azi?”.
Când ieși din baie avea deja o idee despre cum ar trebui să arate azi. Prin întunericul ce-i domina casa își făcu drum o rază pală de soare menită s-o înveselească măcar un pic. Era demult decând nu mai zâmbea sincer și nici nu se mai temea că, într-o zi, aceasta ar putea deveni un lucru definitoriu. Dar acea rază… ea reuși totuși să-i fure un colț de buză ridicat. Și, dintr-odată, și-a dat seama că era liberă. Era supusă sentimentului acesta.
În sfârșit era gata să iasă din casă. Demult nu mai ieși la o oră atât de timpurie. Observă străzile unui oraș demult uitat. Acum i se părea diferit. Parcă mai învechit și mai ruginiu.
Trecuseră deja două ore de când se trezise și încă nu-și aduse aminte de el. Și nici nu-l visase parcă.
Blogul Danielei 