Arhive etichetă | gând

Amintirile unei nebune. Partea I.

În noaptea în care îi rămăsese pentru prima oară alături, ea îl privi îndelung. I se părea oarecum ciudat să împărțească universul nebuniei ei cu altcineva. Cu acel el care îi readuse speranța. Și totuși nu îl vedea clar, îl privea prin prisma unui . de vodkă, dar asta nu schimba nimic. Era mai mult adormită, dar totuși își plimba degetele pe perete, pe pernă, apoi pe spinarea lui atât de bărbătească. Și mirosul, ah mirosul ce-i amplifica beatitudinea anterioară.

Privirea-i colinda prin cameră- un spațiu închis, preponderent curat, dar totuși- bărbătesc. Simți o lipsă acută în acea cameră, în acea viață, în acea respirație. Simțea o lipsă de ea. În acea clipire obosită de greul nopții hotărî să fie a lui fără rezervă, fără obligații și fără reținere. Să fie ea- măcar o dată în viață. Își dădu masca jos și, asumându-și riscul, se dărui unui bărbat adormit.

Un gând tulbure și o respirație grea și insuportabilă. Mereu se simțea așa când rămânea în fața acelei copile- ea îi amintea orice. Ea era dușmanul ei și amica ei și mustrarea ei și tot- ea era ea însăși și nu avea cum să se despartă. Nu reușea să ridice privirea în tavan și, oricum, ce avea să vadă acolo? Făcu totuși un efort și se văzu. Văzu-se-se copilă. Văzu ceea ce evita de ani de zile și se simți acasă.

Își întorsese privirea spre el. Își dăsu seama că nu cunoaște nimic despre el, dar nu se sperie. I se dăruise și nu se grăbea să descopere nimic. Poate era nebună, deși nu o recunoscuse nicioadată nicicui și nici nu credea că o v-a face. Îi puse mâna pe torace și își privi degetele. Cât de grațioase păreau. Se simți femeie și îi plăcu, cu toate că nu se maturizase înde-ajuns. Era o poziție oarecum cunoscută, dar îi oferea ceva răscolitor- statornicie.

Se uită la ceas. Nu trecuseră decât 10 minute de când se uitase ultima dată. Era confuză. Nu mai reușea să asimileze realitatea. Căzu în vis și trăi în el. Până când el nu o trezi cu o fină atingere pe pielea-i.

Trăiește. Respiră. Creează.

Se ridică în picioare, un pic mai nesigură decât de obicei, și începe să-și etaleze gândurile. Vocea tremurândă o dă de gol- de parcă nici nu ea ar vorbi.  Abandonează gândul și ia loc. Poate nu a fost chiar atât de neînchegat răspunsul. Și totuși simțea că ar fi putut da mai mult.

Azi nu se simțea la locul ei. Ceea ce  o făcea să cadă în alte dimensiuni astăzi o domina. În totalitate. Simțurile o lăsau în voia întâmplării pe alocuri și nu mai judeca. Îi era străină orice atingere sau vorbă. Și acum, pe acest scaun din dreptul băncii din urmă, îl vedea pe el. Semăna mai mult cu o fantomă, cu o amintire drăpănată, ștearsă de vreme și de chinuri. Totuși, el nu era o fantomă. Era EL. Și azi ea îi dedicase lui toate gândurile.

Liniște. În auditoriu și în capul ei. Au pustiit-o gândurile. Dintr-o dată se simți la locul ei. Era iar goală de orice sentiment. Privată de omenesc. Doar scârțâitul ușii vechi, neschimbată de zeci de ani și deschisă de mii de destine, o aduse în lumea comună. Îi tresări inima, iar ochii involuntar se direcționase spre ușă. O reținere ușoară de aer și….dezamăgire. Nu era el. Nu era el de 32 de zile. De atâtea ori și-a reținut respirația și tot de atâtea lacrimile. Parcă nu-i mai bântuia ființa, dar totuși făcea parte din ea. El o crease, iar acum era doar o fantomă.

Iubindu-te..

Întinsă pe spate, mă uit la tine. Îmi zâmbești. Cât ești de adorabil. Zâmbetul îți evidențiază ridurile de expresii de lângă ochi. Ochii pe care îi iubesc. Mă privești și tu și realizez a mia oară cât de fericită sunt. Că te am pe tine. Că ne avem pe noi. Mă întrebi cine sunt. Zâmbesc și îți răspund pe cât se poate de sincer: Daniela Beșliu, alias „Jomir”. Un schimb de priviri. De parcă nici nu ai așteptat alt răspuns. Și totuși, undeva acolo, dincolo de scrutarea ta fără de vină, încă te mai întrebi cine sunt eu.

Să stau în brațele tale- e atât de firesc. Mă cuprinzi atât de strâns, parcă cu frică să nu fug. Mâna-ți stângă o plimbi pe mina mea topită de imaginea ta. Și fără să știi, în gând, o spun, ca și de mii de alte ori până acum: te iubesc!

Îmi întind ușor gâtul, atât cât să-ți ajung nasul, să-l sărut subtil și să mă cufund în ale mele gânduri. Și iar mă privești. De ai ști că mă pierd de fiecare dată când mă privești cu privirea-ți amorezată. Mă iubești, sunt sigură.