”Nu se poate de schimbat nimic….nu se poate” Marica Bălan

Acum cîteva ore a avut loc premiera filmului ”Marica” regizat de Mircea Surdu unde am fost prezentă și eu și o spun cu mîndrie. Am întîrziat doar cu cîteva minute, iar sala cinematografului Odeon era deja plină peste măsură. Dar am rămas acolo, așezată pe o scară, undeva în colț și nu regret. Nu regret nici faptul că acest film m-a făcut să ma căiesc că nu m-am născut în perioada sentimentelor pure, ale relațiilor bazate pe sinceritate..în perioada cînd în Republica Moldova se crea artă..chiar dacă era vorba de anii ’60-’70-’80..anii Uniunii Sovietice…

O oră…atît a durat pelicula..O oră în care fiecare a pătruns în adîncurile sufletului artistei Marica Bălan. O oră în care, prin fața fiecăruia, a trecut o viață întreagă de artist, o viață unde frumusețea chipului de artă veridică este lipsită de falsitate și efecte speciale…

Acest film nu poate să nu placă..Acei ochi triști, trecuți parcă prin toate străfundurile celor mai întunecate lacuri, prin toate suferințele vieții te îndeamnă să înțelegi ”cît de repede te transformi din om tînăr în om bătrîn,  din iarbă-n fîn”(Marica Bălan)…O voce neșlefuită, o personalitate puternică,  o artă ce emană dorință, o tinerețe efemeră și un gînd pentru tot restul vieții..Iată ce este pentru mine filmul lui Mircea Surdu… Iar la final recunosc că am plîns, am plîns în hohote..

”E întuneric, așai? S-a terminat filmarea…” – Marica Bălan

”Există o armonie în toamnă și o strălucire în cerul ei, care nu poate fi regăsită de-a lungul verii, ca și cum n-ar putea fi, ca și cum n-ar fi fost vreodată” Percy Bysshe Shelley

Astăzi am realizat că cunosc prea bine toamna. Cunosc vîntul care alungă departe ploaia. Cunosc copacii goi care iau cu ei plenitudinea unei stări sufletești complete. Cunosc pînă și depresiile de toamnă…

Pînă acum cîțiva ani uram toamna…Pentru început o uram din cauza că se începea școala. Și mai apoi, pentru că îmi crea o stare de neliniște, tristețe..

O dată cu timpul, toamna mi-a cîștigat sufletul prin impresia unei forme exterioare ce își schimbă silueta în fața oricărui suflet îndrăgostit,  prin iubirea față de galbenul-auriu al covorașului de frunze ce au lăsat în urmă hibernare …înțepenire…

Și totuși…nimic nu e mai frumos decît cerul toamnei și tabloul ei…Decît doi îndrăgostiți ce stau pe-o bancă în cel mai indepărtat loc dintr-un parc asemeni unei lebede pe-un lac înghețat..Toamna este acel anotimp cînd fiecare se regăsește în starea de amorțire a naturii, iar în adîncul sufletului și-ar dori să fie o pasăre călătoare, să zboare undeva departe de frigul infernal..

Dar …revenind la realitatea toamnei, revenind la imaginea parcă ruptă din povești cu prinți și prințese….se înfățășează interogativul unei întrebări poate plicticoase.. Oare cui nu-i place toamna? Cine poate afirma că regăsește în oricare alt anotimp al anului ceea ce regăsește în cugetul toamnei? Cine nu și-ar dori, măcar pentru o clipă,  să se ascundă sub plapuma groasă și să asculte sunetul unei ploi de toamnă?

Eu mă regăsec în aceste stări sufletești ce le generează toamna- ”al anului ultim, cel mai frumos surîs”….