„Iosif și amanta sa”

Și trădările se țin lanț. Și amorurile sunt imposibile. Și dorința domină. Și sufletul rămâne pur. Și el e Iosif. Și el e om. Unul, ce-i drept, deosebit.

Și familia te doboară. Nu te vrea. Și te duce spre pierzanie. Propriul tată îți ruinează viața. Îți i-a anii din ea. Zece.

Și dorința de a ajuta. Bunătatea te plimbă între extreme.

Trupescul e devorator. Și refuzul e inacceptabil. Crează obsesie și se confundă cu iubirea.

Și ispita. Ah, ispita. Te poartă pe unde are chef, apoi te aruncă pe unde cade. Și nu îi pasă. Defel.

Și sexul. Și puterea. Pot distruge pe oricine.

Și un îndepărtat Egip Antic. O etichetă te ruinează. Cel ce are greutate socială are și dreptate.

Și iubirea. Ea rămâne. Suferă și stă ascunsă undeva prin vaze sparse și carne de hienă.

Și cântarul. Câtă semnificație are cântarul. Cât adevăr îți spune. „Eu am 46, tu 64…Ideal”.

Nisipul. Doar nisipul e stătător. Nisipul te însoțește. Te obligă să te descalți de orice prejudiciu.

Și curtea Faraonului. Loc spre care toți aspiră. Toți tânjesc și se vând pentru palat.

Și muzica. Pătrunzătoare. Dezgolită cu forța. Impusă cu naivitate. Generează fiori. Fiori de admirație.

Iar în final rămâne Moses. Cel care despre viață știe. „De parcă nu toți trăim pe același pământ”.

Păcat. Mare păcat că mă vor înțelege doar cei care au văzut această piesă și cei care simt teatrul.

Bună ziua și bine v-am găsit în lumea mea!

Îmi duc ușor mâna la nas. Nu-l simt. E bocnă, de altfel, ca și tot ce mă înconjoară în această dimineață. Grăbesc pasul pentru că iar am întârziat la întâlnirea programată și realizez că am facut un obicei din asta în ultimul timp. Nu e spre bine.  Și parcă nasul o să-mi cadă dacă nu găsesc un fir de aer cald.

Recunosc mai mult decât rușinată că nu știam unde se află filiala „Onisifor Ghibu” și că nu am mai intrat până acum în ea. Îmi zăresc colegii și răsuflu ușurată: invitatul s-a lăsat așteptat mai mult decât mine 😀 Schimb câteva cuvinte cu Cristina, pe care cred că am trezit-o astă dimineață telefonând-o, și mă întrerup brusc. Simt de parcă mă i-a un fior. He, e nasul meu ce prinde viață 😀

Intrăm în sala în care urma să ne întâlnim cu scriitorul Oleg Carp. Ne întâlnesc însă doar…. cărțile. Mă uit de jur-împrejur și trag aer în piept- aer de carte, aer din lumea mea. Așteptarea se face tot mai simțită și mă refugiez în alte gânduri. Achipui un iz de nou, de lemn presat și de rafturi grele. Îmi vine o idee mai puțin genială și mă apuc să număr câte cărți încap pe-un raft. Apoi îmi duc privirea spre tavanul căzător care, totuși, emană liniște.

Scriitorul nu mai vine. Nu poate. În fine, e om de creație. Iar în sală bântuie un regret, o dezamăgire, o indignare. Se schimbă aerul și parcă atitudinea. Se vorbește despre altceva că de vorbit este despre ce. Ascult atent o mică istorie, istoria bibliotecii care ne ospitează. Captivant, însă nu într-atât încât să descrețească unele frunți. Dar nu contează, sala oricum mi-e dragă.

Mă ridic de pe scaun și ies. Deschid ușa și în față-mi apare o altă lume a cărților, una mai mică. Pe aici am intrat, dar nu am observat-o, căci, na…Cum era să o observ dacă eram preocupată de nasul meu?

Toamnă- tu nu ești a mea…

Să auzi cum plouă și să te pătrundă.

Să simți cum frigul îți macină oasele și să nu te miști.

Să vezi cum verdele devine ruginiu și să nu crezi.

Să mergi prin frunze și să recunoști că te împiedici de propriile-ți vise.

Să privești păsări ce părăsesc cerul tău și să speri că nu va rămâne gol.

Să guști din aerul pestriț și să-ți pară cel mai bun mic dejun.

Să întorci ochii după stropi și să știi că-ți udă cugetul.

Să permiți galbenului să te domine și să nu te împotrivești.

Să uiți de soare cald și să ți-l aduci aminte pe cel rece.

Să vezi cum totul în jurul tău moare și să conștientizezi că nimic nu-ți aparține.

Să vrei să gândești și să fii refuzată de propria-ți minte.

Să simți că trăiești și să nu te crezi vie.

Să te înneci în fericire și să dai vina pe mirosul de… toamnă!