Monumentele încremenite îmi ghidează pașii. O alee ce își trăiește toamnele clasice. Priviri rătăcite printe frunzele ce demult s-au descompus și o adiere de aer ștrengar care-mi pătrunde oasele măcinate de frig. Fac un pas și încă unul și îl grăbesc. Toată Aleea Clasicilor mă privește de parcă m-ar ruga fiecare dintre marii ce stau de strajă culturii românești să îi încălzesc cu câte-o vorbă. Să le alin singurătatea și să le întorc gloria de altă dată. Și noiembrie le mai răpește din căldură.
Un tablou gri, pustiu și persistent. Mă văd condamnată spre a supraviețui ultimei luni din toamnă. O ultimă bancă din parc mă cheamă spre ea. Și ea tânjește după căldură.
Și totuși..este ceva în toamna aceasta.
Acest noiembrie e un prilej de inspirație, un timp pentru reverie poetică în care mă las pătrunsă de imaginație. Chiar și pâna la lacrimi. Transform o emoție cât de mică, în vers. Sau în cantec. Sau în tablou. Sau în orice altă modalitate de exprimare de creație.
Și totuși.. simt gust de negru, de părăsit și de speranță, de vis și iubire.
Blogul Danielei 