Noaptea..

     Iubesc noaptea. Cât de mult iubesc acest timp al fusului orar. Timpul în care nimeni nu te atinge. Timpul în care nimeni nu are nevoie de tine. Rămâi doar tu și gândurile tale înconjurați de liniște și întuneric. În acest timp devii prizonierul lor. În acest timp visurile și fantaziile tale devin și mai nebune. În tine se trezește cel care nicioadată nu va mai exista dimineață. Nebunul acela care este gata să facă toate nelegiuirile, cât de nefondate ar fi acestea.

     Noapte poți fi celălalt tu. Ascultând muzica preferată. Citind cartea preferată sau care stă demult pe noptieră și tot nu ți-a ajuns timp s-o citești. Și nu contează unde te afli și câte probleme te asaltează. Într-un anumit moment al nopții te stingi și încetezi să exiști. Rămâi singur și nu-i mai trebuiești nimănui. Și încetul cu încetul, îți ieși din minți. Îți schimbi viața. Îți faci planuri, îți conturezi peisajul vieții, subiectul vieții tale ideale. Fără probleme. Fără persoane de prisos. Te pui la dispoziția dorințelor și doar în acest timp al fusului orar ești sincer cu tine însuți. Vorbești despre ceea ce ziua îți este interzis, despre ce ziua nu poți vorbi.

     Noaptea îți e dor de ceea ce trece și nu vei putea întoarce vreoodată. Îți pui un țel și te pregătești să-l atingi. Te gândești la tot ce ai fi putut face și nu ai făcut. Iar dimineața… Dimineața uiți tot și tot la ce te-ai gândit în timpul nopții, tot ce ai vrut și ai visat, totul pare o nebunie pură  pentru că dimineața..dimineața nu te trezești tu. Se trezește cel ce trebuie să treacă peste ziuă, pentru ca noapte el să adoarmă, iar tu.. tu să începi să-ți construiești visul mai departe.

Mărțișorul etnografic

Într-o după-amiază încă friguroasă, mă îndrept spre primăvară. Mai exact, spre atelierul de confecționare a mărțișoarelor tradiționale pe care Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală îl organizează până pe 22 februarie.

Cu toate că iarna încă își impune regulele ei, în incinta muzeului se simte un altfel de aer. Stand-urile cu mărțișoare deja făurite transformă sala nr. 5 într-un colț înflorit de primăvară. La măsuța de lemn văd trei doamne care confecționează cu ardoare mărțișoare de orice fel. Materia primă, oferită de către Ministerul Culturii, trece prin mâinile dibace ale femeilor pentru a se transforma în ceea ce urmează să formeze o expoziție cu circa 2000 de exemplare de mărțișoare. Meșterul popular, Eleonora Voloșciuc- Anghelenici, care este și învățătoare la Liceul Teoretic „I. L. Caragiale” în orașul Orhei, îmi mărturisește că niciodată nu se repetă în creație: „Nu repet niciodată unul și același model de mărțișor, mă strădui să fie cât mai variate”.

Nu pot să nu observ pănușele care se găsesc pe măsuța de creație. Aceste pănușe, trecute prin mâina mesteriței, devin elemente ce îmbogățesc mărțișoarele. Aflu că aceste mărțișoare sunt comerciale și că prețul variază. „ Cele confecționate în întregime manual costă mai mult. Prețurile pornesc de la 15 lei și se măresc în dependență de mărimea și complexitatea mărțișorului”, îmi spune Eleonora Voloșciuc- Anghelenici.

Pentru al 10-lea an consecutiv, acest atelier oferă posibilitatea copiilor, dar și adolescenților, posibilitatea de a afla cum se meșterește un mărțișor tradițional, precum și de a vedea cum, din mâinile proprii, ia naștere un simbol al primăverii care urmează să fie dăruit pe 1 martie în semn de prietenie, respect și dragoste.

Întâlnirea cu absolvenții sau reuniune de familie!

Împreună am crescut timp de 4 ani. Unii ar spune că sunt puțini. Ei bine, chiar sunt! Să crești cu oameni diferiți ce au nevoi diferite, cu problemele diferite, cu case și destine diferite, și să realizez într-o bună zi că, de fapt, am crescut laolaltă. Noi eram împreună de luni până vineri. Noi devenisem, de fapt, o familie.
Împreună le-am făcut pe toate și vina tot împreună ne-am asumat-o. Noi ne-am creat reciproc și ne-am educat și ne-am îndrumat. Noi, peste noapte, am devenit 12 D, și asta nu e doar o denumire de clasă. Asta înseamnă enorm pentru fiecare din noi. Pentru mine, e una din cele mai memorabile perioade din viață.
Împreună am chiulit de la ore, dar nu de dragul chiulitului, ci de dragul de a petrece timpul între noi. Căci poate eram prea egoiști ca să-l împărțim cu alții. Împreună am trecut prin importante birouri ale instituției de învățămât pentru a fi mustrați pentru îndrăzneala de a fi uniți, de a fi NOI.

Împreună am râs, am creat grupuri la matematică, am utilizat eprubete în scopul aniversării anilor, am băut cafea la ore, am absentat intenționat doar pentru a fi fotografiați de directoare, am pierdut inelul, am adorat perechi, am creat prietenii. Împreună am crescut.
Împreună am rămas și acum. Chiar dacă ne vedem mai rar și nu împărțim momente ce altădată nu trebuiau nici să fie rostite. Chiar dacă acum fiecare am luat-o pe acel drum propriu al destinului, noi am rămas 12 D. Noi ne întâlnim laolaltă, ca pe vremuri, o dată pe an. Și pentru dățile astea vă mulțumesc: sunt de neuitat sau, în cazul meu, de neamintit 😀
Și printre toate, printre tot ce am trecut și vom mai trece, noi vom rămâne aceiași copii „ de groaaaaaaază”, cu aceleași priviri pierdute pe la lecțiile de matematică (când unica mea salvarea era Dorin), cu aceleași zâmbete până dincolo de urechi în vestiar (pe care ni l-a confiscat conducerea comunistă :D), cu aceleași glume care au devenit istorice și definitorii. Și printre toate, principalul va rămâne faptul că afară e „-2” și noi „avem carne”!

Acru de dimineață

Și pentru că nu avea obiceiul să adoarmă cu fața spre fereastră, nu simți cum soarele se strecurase printre norii grei ai nopții. Era un soare palid și sfios, dar totuși izbea cu putere în fereastră parcă vroia să pătrundă cu forța în cameră, în pat, în gânduri. Poate a și pătruns, pentru că se trezi încet, alene și scoase un geamăt. Era prea devreme. Prea devreme pentru a-și îmbrăca propria-i personalitate și a ieși în lume. Mai tânjea după o clipă de somn, de somn dulce de dimineață. Ah, cât însemna pentru ea o clipă de plăcere. Făcu un efort, deschise ochii și-l văzu. Palid, gălbui, șters parcă cu buretele, dar dornic de izbândă. Îl privi mai bine. I se păru că soarele își arăta colții parcă învingător că a trezit-o și acum, și ea, ca toți ceilalți oameni, deschise ochii. Își aruncase privirea către ceas. Arăta ora 3 și 15. Nu înțelegea. Abia peste câteva secunde îi venise gândul că ceasul se oprise. Se oprise la o oră atât de târzie și tânjî după ea. Presupuse că e devreme încă și spera că mai are o mică șansă de a ațipi la loc și de a cădea pradă visului de noapte iarnatică.

Îi era atât de cunoscut sentimentul frustrării de dimineață cu toate că-l întâlnea de fiecare dată. Gândi că demult nu se mai trezise pe la amiază sau chiar spre seară. Nu simțise demult plăcerea unui somn împlinit. Își aduse aminte că de copilă nu-i plăcea să doarmă mult. Plângea de fiecare dată cât era trimisă la culcare și adormea plângând. Apoi dimineața se treazea în grabă, nu cumva să piardă răsăritul soarelui. Apoi ridica toată casă în picioare, era târziu, era 6 dimineața. Abia acum înțelegea de ce părinții ei dormeau până mai târziu- și ei tânjeau după somn, iar ea le semănă întru totul acum.

Se simți istovită, de parcă nici nu închisese vreun ochi de vreme multă. O durere plăpândă îi încercui ochii, îi clătină câteva clipe și ațipi la loc. Se dăduse pradă visului. Se făcea că era iar copilă și nu avea nicio grijă….

Într-o ultimă secundă de noiembrie

Monumentele încremenite îmi ghidează pașii. O alee ce își trăiește toamnele clasice. Priviri rătăcite printe frunzele ce demult s-au descompus și o adiere de aer ștrengar care-mi pătrunde oasele măcinate de frig. Fac un pas și încă unul și îl grăbesc. Toată Aleea Clasicilor mă privește de parcă m-ar ruga fiecare dintre marii ce stau de strajă culturii românești să îi încălzesc cu câte-o vorbă. Să le alin singurătatea și să le întorc gloria de altă dată. Și noiembrie le mai răpește din căldură.

Un tablou gri, pustiu și persistent. Mă văd condamnată spre a supraviețui ultimei luni din toamnă. O ultimă bancă din parc mă cheamă spre ea. Și ea tânjește după căldură.

Și totuși..este ceva în toamna aceasta.

Acest noiembrie e un  prilej de inspirație, un timp pentru reverie poetică în care mă las pătrunsă de imaginație. Chiar și pâna la lacrimi. Transform o emoție cât de mică, în vers. Sau în cantec. Sau în tablou. Sau în orice altă modalitate de exprimare de creație.

Și totuși.. simt gust de negru, de părăsit și de speranță, de vis și iubire.

în așteptare de ea.

Într-o casă pustie în care doar degetele înghețate mai par reale trăiesc eu. O casă pe care am obișnuit să o numesc „ a mea”. A mea pentru că aici sunt eu. EU. E atât de mult să pot să fiu eu. Să-mi permit să fiu eu . Liberă de restul lumii și de prejudecățile ei. De voile și nevoile unei lumi mai nebune decât sunt eu. Doar o melodie ce-mi pătrunde fiecare amintire și îmi trezește o mulțime de simțuri, de vorbe pe care nu am cui să i le rostesc. Deci… scriu în singurătatea unei nopți din ultimă instanță- cea de toamnă. Câteva acorduri de chitară și surpriză…iar cad simțind cum interiorul unei ființe mici vibrează în note cunoscute geniului ce tăinuie în ea.

 E bună singurătatea. Și la gust și la atingere. Dar nu și la chip. În fine, o lacrimă ce se usucă cu o rapiditate uimitoare. Poate nu-și are locul. Poate și l-a câștigat cu bună voință. Poate e pur(ă) și simplu(/ă). Un alb chinuitor și un yougurt neterminat. Nu-mi mai place căpșuna. A devenit amară. Ca și tot ce dă năvală în mintea mea.

O nemulțumire creată nu de ceea ce poate fi, ci ,mai degrabă, de ceea ce nu pot să înțeleg. E de rău sau poate e de bine. Tot ce vreau să simt e doar zăpada ce-mi alintă degetele. Pe ea o aștept. Pe ea.

Sufletul care veșnic neagă

     

      Sunt stări în care nu te regăsești. Sunt momente în care te cauți. Sunt prieteni vechi care se reîntorc în viața ta și sunt cei care pleacă. Nu-i rețin. E doar o alegere în care inima nu are dreptul de a vota. Sunt clipe în care ești aproape de realizări și vrei să găsești un ram de care să te apuci și să te ții. Din toate puterile.

Sunt minute în care respirația îți părăsește corpul ca materie fizică din simplul fapt că nu… nu mai poți. Și mai apoi, te trezești lângă un povârniș al stării tale de a fi. Și cedezi. Cazi în abisul a cărui soartă îți aparține numai ție. Un abis în care îți sunt predestinate gânduri chinuitoare. Și aici apari tu, în prim-plan. Tu!

Ei bun, toate acestea nu sunt despre mine…. și nu mulți vor înțelege.

Trăiește. Respiră. Creează. Partea a II-a

Sună alarma la ora obișnuită. Încă era noapte afară și hotărî să nu aprindă lumina în casă. Se trezi stângaci. Coborî din pat mai mult adormită decât trează. Se împiedică în cablul de la telefon și se lovi cu umărul de colțul ușii mereu deschisă pe jumătate. Înjură de câteva ori, atâtea cât să se trezească la viața de zi cu zi. Imediat o pătrunse întrebarea femeiască: „Cu ce să se îmbrace azi?”.

Când ieși din baie avea deja o idee despre cum ar trebui să arate azi. Prin întunericul ce-i domina casa își făcu drum o rază pală de soare menită s-o înveselească măcar un pic. Era demult decând nu mai zâmbea sincer și nici nu se mai temea că, într-o zi, aceasta ar putea deveni un lucru definitoriu. Dar acea rază… ea reuși totuși să-i fure un colț de buză ridicat. Și, dintr-odată, și-a dat seama că era liberă. Era supusă sentimentului acesta.

În sfârșit era gata să iasă din casă. Demult nu mai ieși la o oră atât de timpurie. Observă străzile unui oraș demult uitat. Acum i se părea diferit. Parcă mai învechit și mai ruginiu.

Trecuseră deja două ore de când se trezise și încă nu-și aduse aminte de el. Și nici nu-l visase parcă.

Trăiește. Respiră. Creează.

Se ridică în picioare, un pic mai nesigură decât de obicei, și începe să-și etaleze gândurile. Vocea tremurândă o dă de gol- de parcă nici nu ea ar vorbi.  Abandonează gândul și ia loc. Poate nu a fost chiar atât de neînchegat răspunsul. Și totuși simțea că ar fi putut da mai mult.

Azi nu se simțea la locul ei. Ceea ce  o făcea să cadă în alte dimensiuni astăzi o domina. În totalitate. Simțurile o lăsau în voia întâmplării pe alocuri și nu mai judeca. Îi era străină orice atingere sau vorbă. Și acum, pe acest scaun din dreptul băncii din urmă, îl vedea pe el. Semăna mai mult cu o fantomă, cu o amintire drăpănată, ștearsă de vreme și de chinuri. Totuși, el nu era o fantomă. Era EL. Și azi ea îi dedicase lui toate gândurile.

Liniște. În auditoriu și în capul ei. Au pustiit-o gândurile. Dintr-o dată se simți la locul ei. Era iar goală de orice sentiment. Privată de omenesc. Doar scârțâitul ușii vechi, neschimbată de zeci de ani și deschisă de mii de destine, o aduse în lumea comună. Îi tresări inima, iar ochii involuntar se direcționase spre ușă. O reținere ușoară de aer și….dezamăgire. Nu era el. Nu era el de 32 de zile. De atâtea ori și-a reținut respirația și tot de atâtea lacrimile. Parcă nu-i mai bântuia ființa, dar totuși făcea parte din ea. El o crease, iar acum era doar o fantomă.

Să vezi și…să nu-ți vină să crezi!

Într-un stil cu preponderență sovietică și cu tentative șterse de integrare a modernității, Grădina Botanică din orașul meu iubit e….. puțin spus: FRUMOASĂ! Și nu mi-a trebuit mult ca să-mi dau seama de asta: colegii de grupă, care între timp mi-au devenit și buni prieteni, o idee și un coordonator de nota 10 cu … steluță 😀

O natură neatinsă, o lume ce trăiește un ciclu al ei de viață, o veșnică frumusețe ce tânjește după vizitatori. Și nici frigul care ne pișca de urechi nu ne-a schimbat impresiile pe care le-am cultivat de la un fir de iarbă până la bolovani enormi de piatră.

Mica străduță care ne-a întâmpinat la marile porți ruginite ne-a și îndrumat pe tot parcursul excursiei de creație. Cam veche și crăpată, străduța nu a ezitat să ne arate ce și cum pe la ea pe-acasă. Arbori din diferite locuri ale mapamondului, specii de flori și arbuști, dar și urme ale chioșcurilor de lemn din perioada URSS de pe marginea lacului au fost mai mult decât suficiente pentru a ne încălzi sufletul și spiritul jurnalistic.

Plimbarea colectivă însoțită de buna dispoziție a trezit eternurile gânduri ale existenței noastre. Să vezi cum galbenul strident, roșul tomnatic și maroniul soratic știrbește din viața verdelui de vară. Să nu poți schimba absolut nimic. Să știi că sunt lucruri în lume care nu sunt subordonate puterii omului. Dar acesta e farmecul toamnei- anotimp iubit-urât de mine!