Într-o casă pustie în care doar degetele înghețate mai par reale trăiesc eu. O casă pe care am obișnuit să o numesc „ a mea”. A mea pentru că aici sunt eu. EU. E atât de mult să pot să fiu eu. Să-mi permit să fiu eu . Liberă de restul lumii și de prejudecățile ei. De voile și nevoile unei lumi mai nebune decât sunt eu. Doar o melodie ce-mi pătrunde fiecare amintire și îmi trezește o mulțime de simțuri, de vorbe pe care nu am cui să i le rostesc. Deci… scriu în singurătatea unei nopți din ultimă instanță- cea de toamnă. Câteva acorduri de chitară și surpriză…iar cad simțind cum interiorul unei ființe mici vibrează în note cunoscute geniului ce tăinuie în ea.
E bună singurătatea. Și la gust și la atingere. Dar nu și la chip. În fine, o lacrimă ce se usucă cu o rapiditate uimitoare. Poate nu-și are locul. Poate și l-a câștigat cu bună voință. Poate e pur(ă) și simplu(/ă). Un alb chinuitor și un yougurt neterminat. Nu-mi mai place căpșuna. A devenit amară. Ca și tot ce dă năvală în mintea mea.
O nemulțumire creată nu de ceea ce poate fi, ci ,mai degrabă, de ceea ce nu pot să înțeleg. E de rău sau poate e de bine. Tot ce vreau să simt e doar zăpada ce-mi alintă degetele. Pe ea o aștept. Pe ea.
Blogul Danielei 