Toamnă- tu nu ești a mea…

Să auzi cum plouă și să te pătrundă.

Să simți cum frigul îți macină oasele și să nu te miști.

Să vezi cum verdele devine ruginiu și să nu crezi.

Să mergi prin frunze și să recunoști că te împiedici de propriile-ți vise.

Să privești păsări ce părăsesc cerul tău și să speri că nu va rămâne gol.

Să guști din aerul pestriț și să-ți pară cel mai bun mic dejun.

Să întorci ochii după stropi și să știi că-ți udă cugetul.

Să permiți galbenului să te domine și să nu te împotrivești.

Să uiți de soare cald și să ți-l aduci aminte pe cel rece.

Să vezi cum totul în jurul tău moare și să conștientizezi că nimic nu-ți aparține.

Să vrei să gândești și să fii refuzată de propria-ți minte.

Să simți că trăiești și să nu te crezi vie.

Să te înneci în fericire și să dai vina pe mirosul de… toamnă!

Motive pot fi o sumedenie

Demult valorile au fost înlocuite cu scopuri. Se dă valoare lucrurilor fără valoare și nu se mai promovează sufletul și mintea. Mai mult, acestea din urmă au devenit un lux pe care nu oricine și-l poate permite. Tinerii sunt educați spre a obține un loc de muncă cât mai bine plătit, iar cultivarea spirituală este o opțiune. Dorința interioară de cunoaștere persistă doar în tinerii de „modă veche”, cărora nu le este rușine să țină în mână o carte.

Praful pe cărțile de pe rafturi este, defapt, praful care se depune pe societate. Un fel de strat al ignoranței, al inculturii. Și cel mai grav este că banul educă, iar pentru ce să mai citești când livrescul nu-ți aduce niciun ban în buzunar? Întrebarea  „De ce să citesc cărţi?” nu mi se pare gravă, ci mai degrabă definitorie pentru un sistem cretin, care, cică, formează oameni, adică naşte tineri incompetenți.

În societea noastră există un motiv pe care toți, până și eu, îl invocăm- timpul. Că nu ne ajunge niciodată timp de nimic. Ei și atunci când pe rețelele de socializare suntem mereu on-line, când mergem în transportul public în drum spre casa sau servici sau când, pur și simplu, stăm la o cafea. De ce acest timp nu poat fi utilizat cu folos? Că se poate bine-merci de citit o carte în transport.

     Tot ce se citește astăzi, se face din obligație. Se crede că cititul nu mai oferă plăcerea de altă dată. Ori suntem impuși de sistemul de învățământ ori nu citim deloc. Hai să dăm vina pe sistem, mai bine, că așa e la noi, sistemul e vinovat de orice. Și că nu se mai citește din plăcere tot sistemul e vinovat.

Cândva copiii se jucau în nisip, acum joacă FIFA sau Counter-Strike pe calculator, și nu numai copiii. Nimeni nu se mai caută pe sine în protagonistul unui roman. Nimeni nu mai caută să-și îmbogățească spiritul. Se pierde adevăratul rol al cărții: cel de educare. Se pierde cartea ca noțiune. A dărui timpul lecturilor, a acorda atenţie cărţilor, a investi timp în artă, în creaţie, pare să fie privit cu rezervă de către mulţi că, iarăși, timpul costă bani.

Tânărul de azi preferă distracția fără să știe că cartea este una din cele mai bune distracții, care, na, nu-ți aduce poate niciun ban, dar oferă tot ce se poate lua mai bun din ea: experiență, cultură, cunoștințe. Doar fă cunoștință cu ea căci cartea înseamnă informaţie, iar informaţia însemnă putere.

Nu demult am văzut un tânăr orb. Citea pe o bancă din parcul central. Doar degetele îl ghidau spre o altă lume, cea a livrescului. Aventurile, emoțiile, dezamăgirile pe care le-a expus pe foaie scriitorul, toate se citeau pe fața acelui tânăr. Mai este lume ce citește…

Borta covrigului sau critică la adresa lingăilor

Printre mutre înăcrite,
Unde nu au loc cuvinte,
Unde toți stau ca-n morminte
Stau crăiese „fără minte”!

Vorbe, râsete și creți
Iese ele din context.
Observări și-amenințări
Ies ca focul de pe nări.

Pentru mai mulți ochi holbați
Parcă ar fi  handicapați.
Pentru cei care le știu,
Ele-aduc apa-n pustiu..

Foarte trist și fără rost,
Stau slugarnele în post.
Nu vorbesc și nici nu râd,
Stau cu profesoru-n gând.

Ca examenul să-l dea,
Pe o notă mare vrea.
Și de asta se bunghesc,
Căci mai mult nu își doresc.

Unul dacă se găsește
Și mai multe el vorbește
Toți se uită încruntat
„Doamne, cât de indignat!”

A fi prost sau mai deștept,
Peste toți viețile trec,
Și se trec și se consumă,
Lăsând numai fum în urmă.

 

 

 

Capitolul I. Partea I.

      Se uita de jur-împrejur de parcă s-ar fi temut ca cineva să o vadă. Urca scările jucăuș, cu grabă și trăgând cu coada ochiului la depărtarea dintre ea și pământ. Scara acea putredă, pe care o întrezărise cu câteva zile în urmă lângă tindă, acum îi era de ajutor. Deschise încet ușița mansardei și intră. Pentru câteva minute rămase acolo, lângă ușița prin care pătrundea viclean o rază de soare. A întors privirea și i-a spus: „Ieși de-aici, rază!”. Obiectele care o înconjurau erau vechi, prăfuite și uitate de zeci de ani acolo. Privirea ei căzu pe un desen destul de straniu dintr-o carte editată în 1952. O construcție tristă, fără culoare, dar impunătoare. Puținele cuvinte care descriau imaginea i s-au părut atât de lungi și complicate încât nu putea face nimic altceva decât să le citească:„Paris. Turnul Eiffel.”. Ochii ei mici se umplură de fascinație și în același moment, în mansarda buneilor, își promise că, într-o zi, se va afla acolo, în fața acelei clădiri.

Acum, aceeași fetiță de 5 ani îi stătea în față, cu aceeași privire fascinată, cu același gând, cu aceeași ardoare și satisfacție. Își privea visul cu ochii larg deschiși, fără să respire de teamă să nu-i scape nimic din ce vedea. Fetița din ea se impunea și acum, ca și în alte momente importante din viața ei. Se ivea de nicăieri, din amintiri pribegi, albite de timp, din dorințe date uitării. O umplea și nu îi mai permitea să gândească lucid. Fetița din ea o domina complet fără să-i ofere vreo șansă de revanșă. Îi domina gândul, sufletul și firea. De fapt, firea ei de femeie disparea în totalitate la apariția ei, de parcă fetița aceea, plină de vise și speranțe, nu a mai cunoscut alte dimensiuni. Iar ea, stând acolo, în fața unui vis realizat, nici nu se împotrivea. Se lăsa dominată de bunăvoie. Până la urmă, acea fetiță era ea- fără nicio  mască.

Interviu cu un om fericit

     Iubește viața până la neputință și o trăiește în fiecare secundă. Fericirea este la ordinea zilei și de fiecare dată când deschide agenda își scrie: azi am de făcut fericire! Nu este neapărat să fie el fericit. E mai important să știe că poate face pe cineva fericit. Libertatea și fericirea, spune el, merg de mână. Atât timp cât poți fi fericit, poți să te bucuri de adevărata plăcere a sentimentului de libertate.

 -Când spun fericire, ce-ți vine în minte?

– Un peisaj tropical, o mare, o plajă și un soare, persoana iubită și gândul că cei apropiați se simt bine.

 

–          Pentru mulți fericirea înseamnă faimă, haine scumpe, bijuterii, mașini de lux, frumusețe artificială. Dă-mi propria ta interpretate a fericirii.

     –      Fericirea e o stare interioară care-mi dă senzația de plutire.  Care mă face să mi se pare      că toate lucrurile sunt ușor de realizat și să cred că fericirea e un rezultat al activității mele.

 

-De ce fericirea e privită ca un accesoriu al omului modern?

– Pentru că a fi fericit pentru mulți nu mai este un sentiment, o stare de beatitudine. Valorile omului modern sunt altele, din păcate. Fericirea e, deseori, uitată și devinde un simplu accesoriu.

 

–          Cum definești un om fericit?

–          Un om fericit este un om care este mândru de ceea ce a făcut, de ceea ce a însușit de la viață și vede cu optimism viitorul.

 

-Dacă mâine dimineață, când te-ai trezi, ai putea să-i dai cuiva toată fericirea ta, cui i-ai da-o?

–  Cred că fericirea este o însușire personală și dacă aș darui-o cuiva, nu cred că acea persoană ar numi-o fericire. Mai degrabă prin fericirea mea l-aș ajuta să-și dobândească propria fericire.

–          Care este secretul fericirii tale?

–          Secretul fericirii mele constă în atiudinea pe care o abordez și în capacitatea celor care mă înconjoară de a mă face să mă simt deosebit.

-Ce conține lista ta „de făcut pentru a fi fericit”?

– Un singur lucru: să trăiesc!

 

 

Un punct dintr-un destin pierdut deja

Piazzale San Siro. Valize de amintiri. Fotografii cu o mulțime de destine. Oglinzi în care și-au văzut trăsăturile fizice atîtea chipuri. Și o scrisoare. Una de dragoste. Una de război. Tablouri semnate de pictori cunoscuți sau mai puțin cunoscuți. Timbre. Vechi. Cărți de toate mărimile, de mii sau de zeci de pagini, de zeci de ani. Bijuterii de secole, discuri de vinil, radiouri care demult au dispărut de prin casele care, între timp, au devenit moderne. Și fotoaparate. Cine știe cîte momente au imortalizat și le-au purtat prin timp. Colecții de monede și o Vespa de prin anii ’60- ’70. Mașini de dactilografiat. Amprente și scrisori. Cine știe cîte lacrimi și cîte războaie au văzut. Atîtea istorii, atîtea vieți, atîtea iubiri. Iubiri pierdute sau regăsite. Povești scrise și rescrise, aduse în lumina secolului XXI. Amintiri. Priviri pierdute. Emoții. Și parcă toți acești oameni ar strica din decorul unei pieți de vechituri. Spulberă magnificul sutelor de destine. Și printre zecile de mese și sutele de curioși sunt ei: cei care au făcut ca toate aceste obiecte să-mi fure privirea. Nu doar a mea și nu doar mie. Impresii? E impresionant să te regăsești în mijlocul istoriei unui ”pumn” de personae ce și-au consumat existența în San Remo, Liguria, Italia. În toate secolele.

Splendoarea unui titlu inexistent

Sutele de foi rătăcite prin biblioteca mea și adunate de-a lungul timpului au văzut, într-un sfîrșit, ceva curățenie zilele trecute. Răsfoind prin ”bibliografia mea”, adica foile în care îmi regăsesc nenumăratele discuții purtate cu nenumărați interlocutori, am dat de o … scriere. Veche. Dar dragă mie și sufletului meu. Chiar dacă am trecut de limita sărbătorilor dedicate iubirii (Valentine-s Day și Dragobe), am hotărît totuși s-o public. În primul rînd, pentru că e una dintre primele mele ”reflectări serioase asupra vieții” ( 😀 ), iar în al doilea- pentru că transpune o idee timpurie a existenței mele :D. Nu are un titlu, deci savurați din naivitatea anilor mei de liceu ))

Am putea spune că raspunsul la toate problemele vîrstei noastre ar fi adolescența. Atunci, care ar fi răspunsul la întrebările adolescenței?

Pornind de la idee fixă precum că adolescența începe de la vîstra de 12 ani, aș putea face o abatere și să spun că devenim adolescenți atunci cînd ne confruntăm cu primele probleme personale.

Începînd cu prima dragoste, devenim mai responsabili sau cel puțin așa ni se pare la moment. O dată ce avem parte de alt fel de sentimente, diferite de cele pe care le simțim față de cei apropiați (părinți, rude, ș.a), putem să atribuim acestora denumirea de dragoste? Sau este doar un joc copilăresc(poate)? Indiferent de aceste îndoieli, noi intrăm în acest joc al primei iubiri, fiind conștienți (sau nu) de riscul ce urmează a fi asumat.

Privită din alt unghi, prima dragoste este o perioadă în care acumulăm noi cunoștințe în plan sentimental, de aici pornind și primele suferințe din dragoste. În aceste momente ne amintim de riscul pe care ni l-am asumat și ne punem întrebarea ”Oare merită?”. Fii sigur/ă că merită! (Sau că a meritat!)

După o anumită perioadă, realizăm că tot ce ne-am dorit a fost iubirea și, în final, ea este tot ce ne-a rămas. Din moment ce prima dragoste coincide cu prima experiență amoroasă, involuntar apare interogativul ”Este prima dragoste sau doar prima experiență?” Pînă acum ai fi spus că e prima dragoste?    Ei bun, răspunsul la aceasta întrebare îl știi doar tu. Iar dacă în urma acestor experiențe, tu ai devenit adolescent, atunci pentru tine a fost prima dragoste. Rămînînd intact și același după experiența trăită, nedevenind adolescent prin dragoste, fii sigur/ă că urmează să trăiești această frumoasă perioadă a vîrstei.

O lecție și un ruj roz

      Gîndurile unei femei mai mult sau mai puțin matinale. Planurile pentru întraga zi. Acțiunile gîndite pînă și în cele mai mici detalii. Și cuvinte surde… toate sunt voalate de-un ruj roz care se cere a fi remarcat. Și o lecție mai mult sau mai puțin cuceritoare, dar fără sens, început sau sfîrșit. Îndemnări ce demult și-au pierdut din autoritate. ”Liniște!” și un vag surîs întrezărit pe buzele parcă pictate cu roz. Și iarași o îndemnare, și iarăși gînduri.

      Prioritatea este oferită zîmbetului și nu restricțiilor sau tendințelor de a limita. Ideea de ”a fi comună” demult nu-i mai bîntuie mintea, ea se transformă într-o femeie specială și nu contează cît de mulți, parcă cu gloata, aleg să trăiască într-o atmosferă mortuară. Decorul unei lecții obișnuite nu-i convine, îl asociază cu viața și asta o sperie.

      Gîndurile unei femei cu aspirații, cu dorințe și pofticioasă de plăceri. Toate într-o lecție. Toate în lumina reflectorului roz… Rujului meu roz!

Prizoniera unei secunde gri

     Citisem undeva că totul, în general, se rezumă la o secundă. Absolut totul. Pînă și fericirea, zîmbetul, lumina….și durerea… Într-o secundă poți să faci atîtea..poți să distrugi atîtea.. Poți să distrugi o prietenie, o relație, o viață, o căsnicie…Dar tot într-o secundă poți să furi un zîmbet, să dai o speranță, să spui cuiva : ”Te iubesc!”… O secundă….

     Mai citisem undeva că o dată cu trecerea timpului, omul nu-și mai măsoară viața în ani, ci în secunde..Și e al naibii de adevărat!

Și de o singură secundă am nevoie pentru a-mi răscoli toate gîndurile ascunse în cele mai întunecoase locuri ale minții mele..De o singură secundă pentru a aduna toți norii într-o ladă, de a alunga vîntul undeva departe și de a admira lumina unui soare jucăuș care-mi umple sufletul de satisfacție….Un gînd și o secundă!

     Oare de cîte secunde avem nevoie pentru a abandona speranțele și nădejdele deșarte? De a îndrăzni să acționăm cu înțelepciune și de a trăi orice secundă de parcă ar fi ultima picătură din oceanul visurilor tale? Un vis și o secundă!

       Zîmbește, iubește, trăiește, admiră, visează, îndrăgostește-te, privește, iartă.. Nu-ți va lua mai mult de o secundă ! Cît despre mine, mai am 8 minute și restul sunt secunde…..

Fără timp, nici chip…

1.       Timpul trece, nu îngheață, nu stă pe loc doar pentru tine…. Și iată că a mai trecut un an. Un an în care am realizat atît de multe și totuși atît de puține. Un an…       Uneori aș fi dorit să rămîn copil pentru totdeauna..Poate așa nu aș fi cunoscut ce-i impocrizia, minciuna, falsitatea, duplicitatea, răutatea care mă pîndește pe după colț. Poate nu aș fi știut ce înseamnă să lupți pentru ceva/ cineva, ce înseamnă să fii responsabil.. Și nu regret. Sunt conștientă de anii pe care îi am în urmă și sunt conștientă și de cei pe care îi am în față…

        Cîte persoane am făcut fericite în acest an? Cîte frici am învins? Cîte greșeli am înfăptuit? Cîte voi realiza în anii care vin? Cîte….

        Știu, însă, cîte responsabilități mi-am asumat, cîte  lecții am învățat, cîte bucurii am trăit..Am învățat că trebuie să porți o oarecare doză de responsabilitate pentru orice lucru pe care îl publici, îl spui..Am învățat că nu mereu persoanele apropiate se ridică la așteptările mele și că nu mereu toate aceste persoane sunt în stare să țină pasul în rînd cu tine..Am înțeles că un zîmbet sincer și din suflet este ce mai mare bucurie omenească..

        Am învățat că timpul trece, nu îngheață, nu stă pe loc pentru mine…trece…