Iubesc noaptea. Cât de mult iubesc acest timp al fusului orar. Timpul în care nimeni nu te atinge. Timpul în care nimeni nu are nevoie de tine. Rămâi doar tu și gândurile tale înconjurați de liniște și întuneric. În acest timp devii prizonierul lor. În acest timp visurile și fantaziile tale devin și mai nebune. În tine se trezește cel care nicioadată nu va mai exista dimineață. Nebunul acela care este gata să facă toate nelegiuirile, cât de nefondate ar fi acestea.
Noapte poți fi celălalt tu. Ascultând muzica preferată. Citind cartea preferată sau care stă demult pe noptieră și tot nu ți-a ajuns timp s-o citești. Și nu contează unde te afli și câte probleme te asaltează. Într-un anumit moment al nopții te stingi și încetezi să exiști. Rămâi singur și nu-i mai trebuiești nimănui. Și încetul cu încetul, îți ieși din minți. Îți schimbi viața. Îți faci planuri, îți conturezi peisajul vieții, subiectul vieții tale ideale. Fără probleme. Fără persoane de prisos. Te pui la dispoziția dorințelor și doar în acest timp al fusului orar ești sincer cu tine însuți. Vorbești despre ceea ce ziua îți este interzis, despre ce ziua nu poți vorbi.
Noaptea îți e dor de ceea ce trece și nu vei putea întoarce vreoodată. Îți pui un țel și te pregătești să-l atingi. Te gândești la tot ce ai fi putut face și nu ai făcut. Iar dimineața… Dimineața uiți tot și tot la ce te-ai gândit în timpul nopții, tot ce ai vrut și ai visat, totul pare o nebunie pură pentru că dimineața..dimineața nu te trezești tu. Se trezește cel ce trebuie să treacă peste ziuă, pentru ca noapte el să adoarmă, iar tu.. tu să începi să-ți construiești visul mai departe.
Blogul Danielei 