Și pentru că nu avea obiceiul să adoarmă cu fața spre fereastră, nu simți cum soarele se strecurase printre norii grei ai nopții. Era un soare palid și sfios, dar totuși izbea cu putere în fereastră parcă vroia să pătrundă cu forța în cameră, în pat, în gânduri. Poate a și pătruns, pentru că se trezi încet, alene și scoase un geamăt. Era prea devreme. Prea devreme pentru a-și îmbrăca propria-i personalitate și a ieși în lume. Mai tânjea după o clipă de somn, de somn dulce de dimineață. Ah, cât însemna pentru ea o clipă de plăcere. Făcu un efort, deschise ochii și-l văzu. Palid, gălbui, șters parcă cu buretele, dar dornic de izbândă. Îl privi mai bine. I se păru că soarele își arăta colții parcă învingător că a trezit-o și acum, și ea, ca toți ceilalți oameni, deschise ochii. Își aruncase privirea către ceas. Arăta ora 3 și 15. Nu înțelegea. Abia peste câteva secunde îi venise gândul că ceasul se oprise. Se oprise la o oră atât de târzie și tânjî după ea. Presupuse că e devreme încă și spera că mai are o mică șansă de a ațipi la loc și de a cădea pradă visului de noapte iarnatică.
Îi era atât de cunoscut sentimentul frustrării de dimineață cu toate că-l întâlnea de fiecare dată. Gândi că demult nu se mai trezise pe la amiază sau chiar spre seară. Nu simțise demult plăcerea unui somn împlinit. Își aduse aminte că de copilă nu-i plăcea să doarmă mult. Plângea de fiecare dată cât era trimisă la culcare și adormea plângând. Apoi dimineața se treazea în grabă, nu cumva să piardă răsăritul soarelui. Apoi ridica toată casă în picioare, era târziu, era 6 dimineața. Abia acum înțelegea de ce părinții ei dormeau până mai târziu- și ei tânjeau după somn, iar ea le semănă întru totul acum.
Se simți istovită, de parcă nici nu închisese vreun ochi de vreme multă. O durere plăpândă îi încercui ochii, îi clătină câteva clipe și ațipi la loc. Se dăduse pradă visului. Se făcea că era iar copilă și nu avea nicio grijă….
Blogul Danielei 