Cât de mult aș vrea….

Cât de mult aș vrea să fiu înconjurată de persoane EDUCATE!

Care au fost învățate să salute, să zică un bună ziua clar și frumos, nu abia scos din gură de parcă ți-ar face o favoare că te-a salutat.

Care știu să mulțumească indiferent de situație, care pur și simplu să mulțumească, chiar și atunci când cred că poate nu este cazul.

Care știu că persoanelor mai mari li se adresează respectivul „dumneavoastră” pentru că, la sigur, au realizat ceva în viață și merită.

Care oferă locul unei persoane în vârstă sau unei femei însărcinate sau unei domnișoare și să nu să se prefacă că se uită pe geam sau… doarme.

Care îți deschis ușa din simplul motiv că afară e soare și tu ești domnișoară și iarba e verde. Simplu motiv.

Persoane care vorbesc doar atunci când au CE spune și nu deschid gura doar pentru plăcerea de a gusta aerul.

Care nu vorbesc tare în public și care nu se mândresc că, la vârsta de 13 ani, au un vocabular agresiv și poluant.

Care știu să-ți adreseze un „mă scuzați” la momentul potrivit, în situașia potrivită.

Care au fost învățate că ceea CE ai în cap chiar contează în lumea asta și că o carte citită nu îți alterează creierul.

Persoane care au fost educate în așa mod încât fericirea să fie definitorie pentru personalitatea lor.

Care au fost învățate că respectul față de seamănul lui este cel mai frumos lucru pe care poți să-l oferi.

Care știu să iubească oamenii pentru ceea ce sunt și nu pentru ceea ce pot obține de la ei.

Cât de mult aș vrea să fiu înconjurată de persoane ce știu ce înseamnă ceea ce astăzi pierde din valoare- EDUCAȚIA!

Acru de dimineață

Și pentru că nu avea obiceiul să adoarmă cu fața spre fereastră, nu simți cum soarele se strecurase printre norii grei ai nopții. Era un soare palid și sfios, dar totuși izbea cu putere în fereastră parcă vroia să pătrundă cu forța în cameră, în pat, în gânduri. Poate a și pătruns, pentru că se trezi încet, alene și scoase un geamăt. Era prea devreme. Prea devreme pentru a-și îmbrăca propria-i personalitate și a ieși în lume. Mai tânjea după o clipă de somn, de somn dulce de dimineață. Ah, cât însemna pentru ea o clipă de plăcere. Făcu un efort, deschise ochii și-l văzu. Palid, gălbui, șters parcă cu buretele, dar dornic de izbândă. Îl privi mai bine. I se păru că soarele își arăta colții parcă învingător că a trezit-o și acum, și ea, ca toți ceilalți oameni, deschise ochii. Își aruncase privirea către ceas. Arăta ora 3 și 15. Nu înțelegea. Abia peste câteva secunde îi venise gândul că ceasul se oprise. Se oprise la o oră atât de târzie și tânjî după ea. Presupuse că e devreme încă și spera că mai are o mică șansă de a ațipi la loc și de a cădea pradă visului de noapte iarnatică.

Îi era atât de cunoscut sentimentul frustrării de dimineață cu toate că-l întâlnea de fiecare dată. Gândi că demult nu se mai trezise pe la amiază sau chiar spre seară. Nu simțise demult plăcerea unui somn împlinit. Își aduse aminte că de copilă nu-i plăcea să doarmă mult. Plângea de fiecare dată cât era trimisă la culcare și adormea plângând. Apoi dimineața se treazea în grabă, nu cumva să piardă răsăritul soarelui. Apoi ridica toată casă în picioare, era târziu, era 6 dimineața. Abia acum înțelegea de ce părinții ei dormeau până mai târziu- și ei tânjeau după somn, iar ea le semănă întru totul acum.

Se simți istovită, de parcă nici nu închisese vreun ochi de vreme multă. O durere plăpândă îi încercui ochii, îi clătină câteva clipe și ațipi la loc. Se dăduse pradă visului. Se făcea că era iar copilă și nu avea nicio grijă….