Amintirile unei nebune. Partea I.

În noaptea în care îi rămăsese pentru prima oară alături, ea îl privi îndelung. I se părea oarecum ciudat să împărțească universul nebuniei ei cu altcineva. Cu acel el care îi readuse speranța. Și totuși nu îl vedea clar, îl privea prin prisma unui . de vodkă, dar asta nu schimba nimic. Era mai mult adormită, dar totuși își plimba degetele pe perete, pe pernă, apoi pe spinarea lui atât de bărbătească. Și mirosul, ah mirosul ce-i amplifica beatitudinea anterioară.

Privirea-i colinda prin cameră- un spațiu închis, preponderent curat, dar totuși- bărbătesc. Simți o lipsă acută în acea cameră, în acea viață, în acea respirație. Simțea o lipsă de ea. În acea clipire obosită de greul nopții hotărî să fie a lui fără rezervă, fără obligații și fără reținere. Să fie ea- măcar o dată în viață. Își dădu masca jos și, asumându-și riscul, se dărui unui bărbat adormit.

Un gând tulbure și o respirație grea și insuportabilă. Mereu se simțea așa când rămânea în fața acelei copile- ea îi amintea orice. Ea era dușmanul ei și amica ei și mustrarea ei și tot- ea era ea însăși și nu avea cum să se despartă. Nu reușea să ridice privirea în tavan și, oricum, ce avea să vadă acolo? Făcu totuși un efort și se văzu. Văzu-se-se copilă. Văzu ceea ce evita de ani de zile și se simți acasă.

Își întorsese privirea spre el. Își dăsu seama că nu cunoaște nimic despre el, dar nu se sperie. I se dăruise și nu se grăbea să descopere nimic. Poate era nebună, deși nu o recunoscuse nicioadată nicicui și nici nu credea că o v-a face. Îi puse mâna pe torace și își privi degetele. Cât de grațioase păreau. Se simți femeie și îi plăcu, cu toate că nu se maturizase înde-ajuns. Era o poziție oarecum cunoscută, dar îi oferea ceva răscolitor- statornicie.

Se uită la ceas. Nu trecuseră decât 10 minute de când se uitase ultima dată. Era confuză. Nu mai reușea să asimileze realitatea. Căzu în vis și trăi în el. Până când el nu o trezi cu o fină atingere pe pielea-i.

Capitolul I. Partea I.

      Se uita de jur-împrejur de parcă s-ar fi temut ca cineva să o vadă. Urca scările jucăuș, cu grabă și trăgând cu coada ochiului la depărtarea dintre ea și pământ. Scara acea putredă, pe care o întrezărise cu câteva zile în urmă lângă tindă, acum îi era de ajutor. Deschise încet ușița mansardei și intră. Pentru câteva minute rămase acolo, lângă ușița prin care pătrundea viclean o rază de soare. A întors privirea și i-a spus: „Ieși de-aici, rază!”. Obiectele care o înconjurau erau vechi, prăfuite și uitate de zeci de ani acolo. Privirea ei căzu pe un desen destul de straniu dintr-o carte editată în 1952. O construcție tristă, fără culoare, dar impunătoare. Puținele cuvinte care descriau imaginea i s-au părut atât de lungi și complicate încât nu putea face nimic altceva decât să le citească:„Paris. Turnul Eiffel.”. Ochii ei mici se umplură de fascinație și în același moment, în mansarda buneilor, își promise că, într-o zi, se va afla acolo, în fața acelei clădiri.

Acum, aceeași fetiță de 5 ani îi stătea în față, cu aceeași privire fascinată, cu același gând, cu aceeași ardoare și satisfacție. Își privea visul cu ochii larg deschiși, fără să respire de teamă să nu-i scape nimic din ce vedea. Fetița din ea se impunea și acum, ca și în alte momente importante din viața ei. Se ivea de nicăieri, din amintiri pribegi, albite de timp, din dorințe date uitării. O umplea și nu îi mai permitea să gândească lucid. Fetița din ea o domina complet fără să-i ofere vreo șansă de revanșă. Îi domina gândul, sufletul și firea. De fapt, firea ei de femeie disparea în totalitate la apariția ei, de parcă fetița aceea, plină de vise și speranțe, nu a mai cunoscut alte dimensiuni. Iar ea, stând acolo, în fața unui vis realizat, nici nu se împotrivea. Se lăsa dominată de bunăvoie. Până la urmă, acea fetiță era ea- fără nicio  mască.