Se uita de jur-împrejur de parcă s-ar fi temut ca cineva să o vadă. Urca scările jucăuș, cu grabă și trăgând cu coada ochiului la depărtarea dintre ea și pământ. Scara acea putredă, pe care o întrezărise cu câteva zile în urmă lângă tindă, acum îi era de ajutor. Deschise încet ușița mansardei și intră. Pentru câteva minute rămase acolo, lângă ușița prin care pătrundea viclean o rază de soare. A întors privirea și i-a spus: „Ieși de-aici, rază!”. Obiectele care o înconjurau erau vechi, prăfuite și uitate de zeci de ani acolo. Privirea ei căzu pe un desen destul de straniu dintr-o carte editată în 1952. O construcție tristă, fără culoare, dar impunătoare. Puținele cuvinte care descriau imaginea i s-au părut atât de lungi și complicate încât nu putea face nimic altceva decât să le citească:„Paris. Turnul Eiffel.”. Ochii ei mici se umplură de fascinație și în același moment, în mansarda buneilor, își promise că, într-o zi, se va afla acolo, în fața acelei clădiri.
Acum, aceeași fetiță de 5 ani îi stătea în față, cu aceeași privire fascinată, cu același gând, cu aceeași ardoare și satisfacție. Își privea visul cu ochii larg deschiși, fără să respire de teamă să nu-i scape nimic din ce vedea. Fetița din ea se impunea și acum, ca și în alte momente importante din viața ei. Se ivea de nicăieri, din amintiri pribegi, albite de timp, din dorințe date uitării. O umplea și nu îi mai permitea să gândească lucid. Fetița din ea o domina complet fără să-i ofere vreo șansă de revanșă. Îi domina gândul, sufletul și firea. De fapt, firea ei de femeie disparea în totalitate la apariția ei, de parcă fetița aceea, plină de vise și speranțe, nu a mai cunoscut alte dimensiuni. Iar ea, stând acolo, în fața unui vis realizat, nici nu se împotrivea. Se lăsa dominată de bunăvoie. Până la urmă, acea fetiță era ea- fără nicio mască.
Blogul Danielei 