Îmi duc ușor mâna la nas. Nu-l simt. E bocnă, de altfel, ca și tot ce mă înconjoară în această dimineață. Grăbesc pasul pentru că iar am întârziat la întâlnirea programată și realizez că am facut un obicei din asta în ultimul timp. Nu e spre bine. Și parcă nasul o să-mi cadă dacă nu găsesc un fir de aer cald.
Recunosc mai mult decât rușinată că nu știam unde se află filiala „Onisifor Ghibu” și că nu am mai intrat până acum în ea. Îmi zăresc colegii și răsuflu ușurată: invitatul s-a lăsat așteptat mai mult decât mine 😀 Schimb câteva cuvinte cu Cristina, pe care cred că am trezit-o astă dimineață telefonând-o, și mă întrerup brusc. Simt de parcă mă i-a un fior. He, e nasul meu ce prinde viață 😀
Intrăm în sala în care urma să ne întâlnim cu scriitorul Oleg Carp. Ne întâlnesc însă doar…. cărțile. Mă uit de jur-împrejur și trag aer în piept- aer de carte, aer din lumea mea. Așteptarea se face tot mai simțită și mă refugiez în alte gânduri. Achipui un iz de nou, de lemn presat și de rafturi grele. Îmi vine o idee mai puțin genială și mă apuc să număr câte cărți încap pe-un raft. Apoi îmi duc privirea spre tavanul căzător care, totuși, emană liniște.
Scriitorul nu mai vine. Nu poate. În fine, e om de creație. Iar în sală bântuie un regret, o dezamăgire, o indignare. Se schimbă aerul și parcă atitudinea. Se vorbește despre altceva că de vorbit este despre ce. Ascult atent o mică istorie, istoria bibliotecii care ne ospitează. Captivant, însă nu într-atât încât să descrețească unele frunți. Dar nu contează, sala oricum mi-e dragă.
Mă ridic de pe scaun și ies. Deschid ușa și în față-mi apare o altă lume a cărților, una mai mică. Pe aici am intrat, dar nu am observat-o, căci, na…Cum era să o observ dacă eram preocupată de nasul meu?
Blogul Danielei 